28 mai 2006 – HeartRock Botoşani – ediţia I

I. „Botson” city rules!

II. Vreme de căcat (ploua cu găleata şi nu se mai oprea). În ciuda ploii m-am plimbat prin oraş, astfel încât să nu mă rătăcesc prea mult. Iar ce am văzut mi s-a părut mai mult decât impresionant. „Pietonalul Unirii” superb, multă verdeaţă şi un parc ce depăşeşte cu mult Copoul nostru. Nu mai spun de aer, care în cea mai mare parte a oraşului e cel puţin respirabil şi mai puţin poluat ca în Iaşi (se-nţelege şi de ce). Banală e zona din jurul gării, dar verdeaţa din rest compensează această lipsă.

III. Scena amplasată într-un loc cât se poate de original: într-o vale, la ieşirea spre Suceava.
Concertul a început cu vreo două ore întârziere, din cauza ploii probabil, dar o dată cu începerea sa a stat şi ploaia, iar norii au fugit. Priveliştea era demnă mai degrabă de un concert folk metal: pădure, dealuri verzi, copaci, mai ales o turmă de „oi”… oi, oi, oi.
Mă aşteptam ca trupele să fie în mare parte de căcat, cu excepţia celor două „mai metal”: Interitus Dei şi Trooper. Dar să vedem cum au decurs lucrurile.
SubZero, într-adevăr, sub zero au cântat. Bine că nici prea multă lume nu era.
Kitra, n-am fost prea atentă, căci eram preocupată să urc şi să cobor dealul şi să văd ce oameni mai vin. Dar parcă au sunat mai bine decât primii.
Marigold şi-au încheiat prestaţia cu o piesă a căror versuri „obscene” erau bine completate de public şi care parcă era special plasată pentru a pregăti „parada de modă” ce a urmat.
Target. Dacă nu pentru muzică, măcar pentru mesaj băieţii merită respect. Căci majoritatea oamenilor trec cu vederea peste problemele mediului şi nu le pasă ce se întâmplă, la Roşia Montana, de exemplu.
Buricul Pământului au încercat să exprime situaţia generală a ţării şi nu numai prin cuvinte pe înţelesul tuturor. Dar nu m-au impresionat.
La Sedativ toată lumea se agita şi „sărea în sus” dar după vreo 3 piese trupa a început să mi se pară absolut penală.
În sfârşit au intrat în scenă Interitus Dei, în sfârşit o trupă metal! M-am dus în primul rând să mă manifest cum se cuvine, dar după ce mi-am asumat de vreo câteva ori „riscurile meseriei” (câte un cap în cap), am preferat să stau undeva mai în spate „pletuind” doar cât nu mă mai puteam abţine şi privind concertul. Cu ocazia asta am vazut şi nişte nuntaşi care au urcat pe scenă (dorindu-le, în gândul meu, ca copiii lor să asculte numai „rock extrem”). Interitus Dei mi s-au părut cei mai buni ca sound din simplul motiv ca erau „metal”. Dar parcă erau totuşi prea depresivi în noianul de trupe de alternativ şi altele asemenea şi au şi cântat cam puţin.
Ei, trupa Crize chiar mi s-a părut bestială, a fost mult peste aşteptări. Chiar n-am putut sta locului la aşa ceva. Şi aşa se pare că a fost şi în cazul „câmpului” (sau, mai bine zis, „dealului”) de oameni adunaţi la eveniment. Şi mesajele lor mi-au plăcut.
Coma: un început cam sofisticat, dar după care nu mi-a mai fost menţinută atenţia către scenă. Oricum, sunau mai bine decât alte trupe care cântaseră înainte.
Omul cu Şobolani: aha, asta era. Nu ştiam eu cine cântă piesele respective, dar am aflat. Interesant.
Trooper, altă trupă metal, dar îmi era prea frig ca să mă mai pot concentra la ce cântau. Iar de agitat mă agitam mai mult pentru a alunga frigul. Oricum, n-am stat până la sfârşit, deşi, teoretic, venisem pentru ei şi Interitus Dei.

IV. Am uitat să menţionez Muzeul Etnografic, care a meritat vizitat (undeva pe la orele amiezii).
Rockerii din Botoşani mi s-au părut mai „united” decât cei din Iaşi, iar la pogo mai puţin brutali şi ostentativi (gen: „hai să facem concurs care dă mai multe picioare în ficat”). Oricum, cei pe care i-am cunoscut eu mi s-au părut de treabă. Iar căcaţi cu ochi care să urle „huo rockeru!” sunt şi acolo destui.

V. Dacă pentru unii trupele nu meritau deplasarea nici până în Copou (apropo, e mai ieftin trenul Iaşi-Botoşani, cu personalul, decât taxiul din Copou până în Nicolina, Podu Roş, Păcurari sau alt cartier mai „îndepărtat”), măcar oraşul Botoşani în sine merita deplasarea!

„Botson” city rules!

Monday May 29, 2006 – 03:08pm (PDT)

Totuşi Rusia are şi lucruri bune!

Concertul de aseară din clubul XS m-a făcut să-mi schimb “părerea” despre Rusia. Aveam impresia că tot ce e legat de Rusia e de rău (istoria e de vină), dar m-am convins că, cel puţin, pot exista excepţii. Iar metalul face excepţie.
Cum au decurs lucrurile, pe scurt:
_____________________________
Joi, 4 mai 2006, ora 21:00, clubul XS s-a deschis pentru cei veniţi la concertul cu Bucovina şi Tumulus (în cadrul turneului FOLK ART PATH). În jurul orei 22:00 a început concertul trupei Bucovina, trupă locală, românească, de viking metal. Atmosfera a fost destul de încinsă, în faţa scenei adunându-se un rând de metalişti entuziasmaţi. Prestaţia trupei a fost mai mult decât foarte bună, mai ales cu bassistul Paolo reîntors din străinătate.
După o pauză de circa 15 minute, în jurul orei 23:00 au început Tumulus, trupă rusească din Yaroslavl, cu un fluier (?), specific genului pagan metal. La început publicul a fost un pic timid, dar pe la a cincea piesă, după ce zona din faţa scenei fusese goală, aceasta s-a umplut brusc de metalişti entuziasmaţi. Mulţi probabil nu cunoşteau trupa, dar au fost impresionaţi în mod mai mult decât plăcut de prestaţie. Până la ora 00:30 publicul a fost neobosit, la fel ca şi membrii trupei, moment din care a început strângerea instrumentelor şi “îmbulzeala” fanilor (şi a noilor fani) la sesiunea de autografe.
La intrare se puteau cumpăra albume cu diverse trupe metal, cât şi insigne, tricouri şi malete cu Tumulus la preţuri acceptabile. Cu toate acestea însă, clubul XS nu a fost nici pe departe neîncăpător, preţul de 50 000 lei vechi părându-li-se probabil cam mare unora.
(aici mergeau nişte informaţii despre trupă)
Ca să închei, acest concert mi-a demonstrat că Rusia oferă şi lucruri de valoare. Long live Russian pagan metal!

Friday May 5, 2006 – 04:09am (PDT)

(7) Experienţă la nivel spiritual

Duminică după prânz am sosit şi eu, ca şi alţi elevi, în tabăra de la Ciric.
Prima impresie nu a fost chiar atât de plăcută, mai ales că nu puteam compara muntele Rarău, de pe care venisem cu o zi în urmă, cu apa murdară din lacul Ciric. Condiţiile din cabană m-au dezamăgit îngrozitor. Îmi părea rău după cortul lăsat acasă. Cu greu am reuşit să dorm din cauza frigului, mai ales că uitasem să mai iau o pătură de la magazie la momentul potrivit. Mă gândeam să plec acasă cât mai curând, mai ales că simţeam că n-am prea mare legătură cu jurnalismul şi mai ales cu ştirile şi reportajele. Dar după ce am descoperit câţiva „colegi” care ascultă acelaşi gen de muzică ca şi mine am început să-mi schimb părerea. A început să-mi placă din ce în ce mai mult, mai ales după o noapte albă afară, în sacul de dormit, cu muzica celor de la Scorpions, Children of Bodom şi nu numai. Mi-a făcut mare plăcere să cunosc lume nouă, mai ales pe cei din Maramureş. M-au ajutat discuţiile purtate cu principalele “personalităţi” din tabără şi de la Radio Iaşi (n-am reţinut numele, aşa că prefer să nu menţionez pe nimeni decât să uit nume importante), dar şi cu călugări de la Mănăstirea Neamţu.
Îmi pare bine că am avut şansa de a-mi descărca încărcătura emoţională prin propriile creaţii. Şi asta nu e tot. În momentul în care redactez acest text este abia joi seara. Mai este timp destul să se întâmple tot felul de lucruri. Mă gândesc că o să-mi fie greu să mă despart de stilul de viaţă dus aici, ca şi de oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut. Dar va trebui. Păcat că sunt în clasa a 12-a şi nu voi mai avea şansa să frecventez astfel de tabere. Păcat… Pentru mine aceasta de acum a fost o şansă unică în viaţă, cel puţin până acum. Restul va urma, încă n-am de unde şti. La fel cum probabil voi părăsi şi tabăra, mi-e tare greu să închei acest text. Dar n-am încotro. Sper să mai fie astfel de tabere, dacă nu pentru mine, atunci pentru alţii care chiar doresc să urmeze o carieră în domeniu.
Toate cele bune!

(“concluzii” patetice la finele taberei)

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(6) Viaţa ca un labirint artistic

Pictura… Desenul… Linii, puncte, pete de culoare! Pentru unii par plasate la întâmplare, dar de fapt ele exprimă ceva. Nimic nu e întâmplator, nici măcar un punct. Fiecare element are rostul lui . Ca şi în viaţa de zi cu zi. Ţine de fiecare cum interpretează fiecare aspect în parte, sau poate toate aspectele în ansamblul lor. Totul este relativ, fiecare are dreptul să vadă lucrurile prin prisma proprie, are dreptul să aleagă între mai multe căi. Tocmai asta îi dezorientează pe unii. Sau îi fac să vadă prea multe variante, iar curiozitatea le îngreunează luarea deciziilor. Unii se ghidează după simţuri, alţii după judecata proprie, dar fiecare are un “stil” aparte. Fiecare este unic în felul lui. Unicitatea care ne dă şi menirea în viaţă, unicitatea care ne face apţi pentru unele lucruri şi inapţi pentru altele. Unicitate pe care e de preferat s-o descoperim în noi înşine pentru a o putea exploata…

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(5) Vis sub arborii de pe malul Ciricului

Ce poate fi mai frumos de atât într-o tabără? Ce poate fi mai frumos decât să stai până seara târziu, sau poate până dimineaţa, pe o bancă, învelit în sacul de dormit şi ascultând muzică?
E o senzaţie nemaipomenită, în ciuda frigului de afară… De fapt, dacă asculţi muzică bună nici nu mai simţi frigul. Scorpions, de exemplu, te încălzesc din interior în timp ce te relaxezi privind cerul înstelat printre crengile copacilor. Chiar şi o muzică ceva mai agresivă se potriveşte în astfel de circumstanţe, din punctul meu de vedere, cum ar fi folk metal. Finntroll, Moonsorrow sau Korpiklaani mă fac să visez la pădurile scandinave, la corăbiile vikingilor şi la călătoriile lor pline de peripeţii, curaj şi vitejie. Da! Onoare, cinste, vitejie, onestitate: un sistem de valori pe care cei mai mulţi l-au uitat! Oameni cărora nu le era frica de moarte şi care luptau cu preţul vieţii pentru scopul lor! Sau, mai simplu spus, oameni al căror caracter se află în corelaţie cu mediul în care trăiesc: păduri întunecoase şi pline de creaturi legendare (spre exemplu, trolli), zăpadă şi gheţuri, nopţi lungi şi reci. La astea se adaugă accesul la oceanul planetar, fapt ce trezeşte setea de necunoscut şi dragostea pentru libertate. Experţi în arta navigatului, vikingii se ghidau după stelele prezente pe cerul nopţii. Tărâmul de sus, Valhalla, în care se găseau valkiriile ce-i ridicau pe cei căzuţi victorios şi onorabil în lupte. Festinuri cu hidromel, băutura lor tradiţională, mese îndestulate cu tot felul de bunătăţi… Stele, stele şi iar stele, stele ce îi ghidau pe oamenii nordului, stele ce le erau călăuze. Şi de toate acestea îmi amintesc când ascult Moonsorrow, în special, de parcă le-aş fi trăit într-o viaţă anterioară.
Mişcarea crengilor în bătaia vântului nopţii mă duce cu gândul la valurile unduioase ale mării. Sau, în altă variantă, la folclorul românesc, cu nimic mai prejos decât cel scandinav, respectând la rândul lui corelaţiile cu natura înconjuratoare. Haiducii de pe plaiurile noastre, cântecele de haiducie… Superb! Aş fi vrut să fiu şi eu unul din ei… Dar mă mulţumesc să visez ascultând Phoenix, probabil cea mai reprezentativă trupă românească.
Dar fiecare cu visele şi preferinţele lui… După o zi de muncă, mai mult sau mai puţin, în tabăra de la Ciric, fiecare îsi ia revanşa sau se relaxează cum ştie mai bine.

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(4) Călătorie în Muzeul Apelor din Fălticeni

Miercuri am fost într-o excursie în Neamţ, în cadrul Taberei de Reviste Şcolare şi Jurnalism. Dintre toate locurile vizitate, ţin să precizez Muzeul Apelor “Mihai Băcescu” din Fălticeni. Acesta m-a impresionat cel mai mult.
În mijlocul celei mai mari dintre încăperi se află primul glob pământesc care deţine detaliile reliefului acvatic. Alături de el, într-un colţ, suspendat, se găseşte satelitul natural al Terrei, realizat în dimensiuni proporţionale. Studierea cu atenţie a reliefului planetei noastre m-a făcut să visez la valurile spumoase ale oceanului, la falezele stâncoase şi munţii înalţi, acoperiţi de păduri. Deja mintea mea nu se mai afla în sala cu pricina. În momentul în care m-am depărtat pentru a privi în ansamblu cuplul Lună – Pământ imaginaţia m-a purtat în spaţiul cosmic, printre licăririle unei infinităţi de stele aflate la un număr enorm de ani lumină depărtare. Contemplam imensitatea Universului şi mai aveam un pic până să mă imaginez alături de luptătorii din ultima serie a serialului de desene animate Sailor Moon.
Apoi am intrat în sala acvariilor. Liniştea din jur mă făcea să mă simt ca şi cum aş fi fost Michiru Kaioh (Sailor Neptun) contemplând alături de Haruka Tenou (Sailor Uranus) un mediu similar. Am început să simt aceeaşi profunzime şi imensitate a apelor marine, pînă în momentul în care iluziile mi-au fost spulberate. Am constatat condiţia animalelor captive, ce erau sortite să stea toată viaţa închise în nişte cutii de sticlă. Am resimţit o tristeţe adâncă.
Mai mult n-am putut sta în muzeu, căci vizita se terminase şi trebuia să ne întoarcem la autocar. Oricum, cert este că mica incursiune în lumea viselor din Muzeul Apelor a fost una cel puţin interesantă… Păcat că nu a fost mai lungă.

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(3) Un necunoscut

Este un om deosebit, aş putea spune că se apropie extrem de mult de ideal, deşi are calităţi şi defecte ca orice om.
Destul de înalt, iese în evidenţă prin părul lung şi barba şi mustaţa care uneori îl fac să fie confundat cu un student la teologie. În aparenţă este o fire retrasă şi timidă, poate chiar un pic sobră. Însă are un suflet cald şi iubeşte nespus de mult natura. Adoră să cutreiere munţii şi pădurile, să escaladeze stâncile. În realitate preţuieşte libertatea şi nu ţine cont de prea multe reguli. În mijlocul naturii poate fi confundat foarte uşor cu un haiduc, iar prezenţa lui mă binedispune.
Mi se pare că mă regăsesc în acest om… Sper să-l găsesc şi în realitate şi sper că ne vom înţelege bine.

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(2) Idolul copilăriei mele… sau poate mai mult de atât

O talentată violonistă şi pictoriţă mi-a marcat întreaga copilărie şi nu numai. Este vorba despre Michiru Kaioh, deosebită nu numai prin calităţile ei remarcabile, dar şi prin faptul că este un personaj creat de japoneza Naoko Takeuki în serialul de desene animate Sailor Moon.
Am fost impresionată de sensibilitatea, intuiţia şi profunzimea acestei fiinţe deosebite, aflată sub patronatul planetei Neptun. Într-adevăr, există o corespondenţă foarte fină între trăsăturile ei şi planeta pe care o reprezintă, dacă e să ne referim la partea astrologică a problemei. În orice caz, pentru mine a fost un exemplu demn de urmat. M-a impresionat maturitatea ei, cât şi sufletul de artist. Mereu mi-am dorit să fiu şi eu la fel. De mică mă imaginam cântând la vioară şi pictând, în lipsa condiţiilor necesare pentru a-mi îndeplini acest vis limitându-mă doar la a compune versuri pe această temă.
Dar anii au trecut… Ceea ce atunci părea a fi doar o obsesie infantilă s-a dovedit a fi mai mult decît atât. Deşi părinţii şi cei mai în vârstă m-au convins să-mi “îngrop” aceste vise “fără viitor“, ele au ieşit acum la suprafaţă. Din nou. Ideea de a cânta la vioară mă obsedează mai mult ca niciodată, cu toate că la 18 ani aş fi cam mare pentru a mă apuca de învăţat aşa ceva. Şi regret faptul că nu mi-am urmat la timp visul de a studia desenul şi pictura, încă din clasa a V-a cînd am dorit să învăţ la Liceul de Arte “Octav Băncilă“. O fi sau nu prea târziu pentru astfel de socoteli încă nu pot spune. Cert este însă că Michiru Kaioh m-a marcat.
O fiinţă sensibilă, profundă, legată prin intuiţie de mişcarea apelor marine. Bună înotătoare, cu un corp atletic, cu ochi albaştri şi blânzi şi părul lung de culoarea mării; violonistă, pictoriţă şi luptătoare în numele dreptăţii: acesta a fost idolul meu dintotdeauna, Michiru Kaioh (Sailor Neptun).

(“portret literar”)

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

(1) Spre înaltele culmi

Mergeam spre Paradis… Drumul era presărat cu nori albi şi pufoşi, albi ca neaua şi de o prospeţime ce îmi dădea impresia că mă aflam în mijlocul naturii… Aşa şi era.
Peste scurt timp se înălţă semeţ o culme montană ce se cerea explorată. Un sentiment de fericire mă cuprinse la contactul cu iarba verde şi umedă şi la intrarea în codru. Alături de mine păşea un haiduc cu pletele-n vânt şi pieptul dezvelit. O bucurie nespusă mă cuprinse când ajunsei alături de haiducul meu pe malul unui râu cu apa cristalină şi rece. Păşeam amândoi din piatră în piatră, urmând cursul râului. Era dansul a două suflete libere în mijlocul naturii. Nimic nu ne ţinea în loc. Pătrundeam amândoi în inima pădurii ca şi două raze de lumină. Soarele ne mângâia cu a lui căldură, în timp ce noi ne afundam în izvorul tainic al tuturor basmelor şi legendelor. Zburdam liberi printre arborii semeţi şi ne apropiam de culme. Stâncile înalte ne îmbiau cu a lor grandoare. Erau din ce în e mai aproape şi ne chemau spre ele. Urcam printre roci alunecoase la mii de metri altitudine. Ne apropiam de vârf. Soarele era din ce în ce mai puternic. Ne toropea căldura, dar nu, scopul nostru era să urcăm până sus. Deci nu ne puteam opri tocmai acum. Nu aveam nici apă, nici mâncare, dar asta nu reprezenta un obstacol, ci mai degrabă un imbold. Trebuia să ajungem acolo, nu se putea altfel.
Din pas în pas, cu prăpastia în urma noastră, am ajuns sus. Contemplam măreţia şi frumuseţea peisajului stăbătut. Două suflete libere, două raze unite-n nemurire pe cea mai înaltă culme. Doi haiduci în mijlocul naturii… Un sentiment complex ce nu poate fi descris, în care se încadrează şi mulţumirea lăuntrică pentru atingerea scopului. Acum ne puteam delecta în continuare cu frumuseţile ce se întindeau la picioarele noastre, urmând ca apoi să coborâm din nou printre ele. Doream să explorăm şi alte căi ale acestei măreţii fără seamăn a naturii…
Pentru că nimic nu durează pentru veşnicie…

(srisă sub imboldul unei diarei care nu mă lăsa nicicum să dorm… plus condiţiile jalnice din căsuţă şi, desigur, mâncarea datorită căreia “mi-a venit inspiraţia”)

Tabăra de Reviste Şcolare şi Jurnalism Ciric – Iaşi, septembrie 2005

Riscuri şi oportunităţi în epoca spre care purcedem

src=\”http://madalina360.files.wordpress.com/2009/05/1156599315-sc-29.jpg\”

Ne aflăm într-o perioadă de tranziţie, iar asta se poate observa cu ochiul liber. Nu numai în cazul României, ci la nivel global. Iar cataclismele naturale care au început să apară ne conduc într-o lume plină de nesiguranţă. Vechi sisteme încep să fie desfiinţate de cercetările şi descoperirile ştiinţifice. Iar toate acestea din simplu motiv că tocmai trecem din epoca Peştilor în epoca Vărsătorului.
Conform filosofiei platoniciene, această epocă a început în jurul anului 1950 şi se va termina în jurul anului 4110. În raport cu celelalte epoci ale unui an platonic (care durează 25 920 ani tereştri) reprezentate într-o sinusoidă precum cea din figură, epoca vărsătorului se află într-un moment de răscruce, în partea inferioară a unui astfel de ciclu. O astfel de parte inferioară reprezintă apogeul materialismului, iar una superioară apogeul spiritualismului. Un aspect aparte ce caracterizează epoca în care ne aflăm, epocă influenţată de planetele Uranus şi Saturn ca şi semnul zodiacal aferent, constă în oportunitatea de a evolua foarte rapid, după cum o indică şi verticala ce poate fi trasată din acest punct. Însă, în egală măsură, există riscul stagnării în mediocritate şi ieşirea din ciclul istoric pentru a rămâne la un nivel inferior, materialist, aşa cum o arată dreapta orizontală aferentă aceluiaşi punct. Totul depinde însă de noi, modul în care vom trece peste această perioadă de răscruce a istoriei omenirii, dacă vom evolua sau dacă ne vom îndrepta spre ceva şi mai rău.
Printre caracteristicile epocii vărsătorului se numără şi cea de individualizare, de remarcare a fiecărui individ în parte, cât şi a minorităţilor, tendinţă ce se poate observa deja. În acelaşi context se remarcă independenţa, libertatea, emanciparea, inventivitatea, influenţe ale lui Uranus, care pot duce la o dezvoltare remarcabilă din punct de vedere intelectual şi la progrese în domenii ca ştiinţa, arta, tehnica, politica, cercetarea ş.a.m.d. dar, în acelaşi timp, la tiranie, fanatism, egoism. Preţul independenţei şi al libertăţii trebuie conştientizat prin asumarea responsabilităţii pentru alegerile făcute şi pentru faptele comise. Pentru fapte, în special, căci, sub influenţa lui Saturn, ar trebui să fie o epocă a timpului şi a faptelor concrete, a acţiunii, chiar actul mistic nemaifiind unul contemplativ, ci unul făcut cu bunăvoinţă şi eficienţă.
Dar până la posibilitatea de a accede la o etapă superioară, există o serie de circumstanţe, obstacole ce ar trebui depăşite. În primul rând, în mod paradoxal, într-o epocă numită de oameni ca fiind a comunicării, tocmai comunicarea intră în impas. Iar această tendinţă este şi acum lesne de observat: deşi există tot mai multe mijloace de comunicaţie iar tehnologia evoluează, oamenii încep să fie tot mai retraşi, îşi pierd încrederea în semeni, devin neîncrezători, reci şi suspicioşi. Nici relaţiile interumane nu mai au valoarea şi profunzimea pe care o aveau cândva, prietenia tinde să devină circumstanţială, bazată pe interese, iubirea – doar o exacerbare a instinctelor, iar familia – o simplă formalitate. Din această cauză oamenii sunt tot mai nesiguri oriunde s-ar afla, aşa că încearcă să migreze în căutarea unei vieţi mai bune şi, mai ales, mai sigure. Astfel se pot explica migraţiile masive dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul şi, mai ales, tendinţa de retragere a unor indivizi în cartiere marginale sau chiar în sate. În plus, modificarea caracteristicilor climaterice poate fi pusă tot sub semnul vărsătorului: răcirea climei (datorată, în mod paradoxal, şi efectului de seră care duce la topirea gheţarilor), calamităţi naturale frecvente (cutremure, inundaţii, taifunuri şi intensificarea ciclonilor, secete, trezirea unor vulcani ce păreau stinşi etc.), fenomene ce pot fi deja observate. În ciuda stării de război permanente şi a crizelor sociale (tot mai multe crime, sinucideri, depresii şi consum de droguri), oamenii ar trebui să fie uniţi şi să lupte împreună pentru recâştigarea virtuţilor spirituale şi a valorilor morale, pentru solidaritate, prietenie, relaţii umane profunde, fraternitate şi să înţeleagă autenticitatea afirmaţiei „Ai doar ceea ce nu poţi pierde!”. În caz contrar se va produce însingurarea oamenilor, iar consecinţele ar putea fi dezastruoase pentru omenire.
În orice caz, una din trăsăturile definitorii ale epocii vărsătorului este distrugerea formelor vechi şi crearea unora noi, obiectivul fiind înlăturarea a tot ceea ce nu este autentic, solid, ferm, durabil. Oportunitatea omenirii în momentul actual constă în şansa renaşterii unei atitudini filosofice faţă de viaţă şi lăsarea în urmă a predominanţei materialismului, prin solidaritate, muncă, comunicare şi altruism, toate acestea nemaifiind o utopie, ci devenind fapte concrete. Ieşirea cu succes din evul mediu în care ne aflăm stă în mâinile noastre şi noi suntem singurii responsabili pentru viitorul nostru. Eroii basmelor şi legendelor pot redeveni realitate daca noi chiar ne dorim aceasta şi acţionăm în acest sens!

Clasa a-XII-a, Revista \”Lyceum\”