Azi vs. ieri
26/08/2006
Azi… o clipă suspendată în momentul vorbirii… acum este deja atunci, iar apoi este deja acum… Timpul se scurge repede, pe nesimţite… Azi… mâine va fi ieri! Ce repede, pe nesimţite… Dar oare ieri nu poate fi mâine? Oare azi nu poate fi şi mâine tot azi? Un copil ar zice că da, un copil inocent, cu mintea pură… Dar nu există dovezi c-ar greşi acel copil. Poate are dreptate.
Poate că mâine va fi ieri, poate că mâine istoria se va repeta, poate că mâine… voi putea trăi în epoca geto-dacilor… De ce nu? Încă n-am descoperit legea care să interzică cu desăvârşire aceasta… În cel mai rău caz, aş putea să realizez lucrul ăsta în imaginaţia mea, folosindu-mă de regulile şi exploatarea limitelor propriei gândiri şi imaginaţii; în mine insumi nimeni nu-mi îngrădeşte libertatea. Pot zbura la fel de liber ca paserile cerului… Pot fi ce vreau eu, îmi pot crea o lume a mea… O lume a cărei existenţă în planul „real” (căci de unde ştiu că-i cel real?) depinde tot de mine: ceea ce este în interiorul meu doar prin propria-mi voinţă pot extinde în afară, în exterior, în lumea ce mă înconjoară… Dar care lume? Este ceea ce văd realitatea sau e doar un vis, o parte din ea? Dar ce văd? Ceea ce percep cu ochii fizici sau cu ochii minţii? Ochii minţii cred că-i controlez eu: văd ceea ce vreau… Dar ochii fizici? Oare nu mi-i controlează careva, oare nu văd doar ceea ce vrea o persoană mai presus de mine să văd? Dacă e aşa, atunci se poate extinde şi la ochii minţii… să văd doar ce mi-e „dat” să văd în această existenţă… La urma urmei, totu-i relativ, în funcţie de perspectiva din care privim, în funcţie de cel ce priveşte şi în funcţie de multe alte lucruri… Totul se prelungeşte la infinit, oricât am analiza o problemă… Fie spaţiu, fie timp… se prelungeşte la infinit… Iar dacă moare, moare pentru a renaşte: asta ne învaţă natura însăşi… sau poate nu. Nu avem de unde şti… Orice cugetare îşi are reversul, orice teorie are neajunsuri şi obiecţii. Deci nu putem şti. Setea de cunoaştere nu poate fi stinsă niciodată. Setea de cunoaştere, nevoia de absolut nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată satisfăcută întru totul, atâta timp cât vrem mai mult. Atâta timp cât vrem mai mult decât avem sau decât putem avea… Dar oare cât putem avea? Nici la întrebarea asta nu se poate găsi răspuns… Oare chiar nu se poate? Oare? Ba da. Răspunsul este că nu se ştie… încă, cel puţin. Sau poate ştim în subconştientul nostru sau în vreo parte a Fiinţei noastre pe care n-am descoperit-o încă şi cu care n-am relaţionat…
Timpul… timpul este răspunsul la toate întrebările… Chiar dacă ar însemna să desfiinţăm rigiditatea logicii, rigiditate care ne îngrădeşte libertatea interioară, libertatea spiritului…
Putem crede orice… nimic nu ne opreşte… „Mintea” ne stăpâneşte şi noi o stăpânim pe ea: e o relaţie de interdependenţă…
Azi… mâine… poate ieri… văd un spirit liber ce se înalţă graţios în înaltul cerului… Şi poate că nu e singurul… Vreau să cutreier munţii şi pădurile… Am zis cuvântul magic: „vreau!” Şi aşa va fi… sau poate este şi nu-mi dau încă seama… Sau poate… poate nu am împuternicirea de a exprima în cuvinte „starea” respectivă… Asta se simte… dar nu în sens obişnuit, vulgar, ci se simte cu „mintea”, poate cu ochii minţii…
Simt aerul rece, curat, pur trecând prin mine… şi aud freamătul codrului… Iată-mi şi fraţii haiduci! Iată că timpul s-a întors… sau mă aflu în atemporalitate… Nu contează! Sunt din nou în codrul verde, îl cutreier cu ceata de haiduci… Haiduci: suflete libere explorând fără frică necunoscutul! Da! Prezent, trecut şi viitor! Totul se află acolo şi depinde de mine…
