Să luăm aminte… (3)

“Socotim, desigur, că acesta – cel mai bun – trebuie să conducă, nu în paguba celui condus, aşa cum Thrasymachos gîndea că se întîmplă cu supuşii, ci, în temeiul faptului că, pretutindeni, e cel mai bine să fii condus de către cel divin şi înţelept, preferabil de către cel ce le posedă în sine pe acestea, iar de nu, măcar de către cel ce le aduce din afară, pentru ca toţi să fim asemănători şi prieteni, cît se poate, cîrmuiţi fiind de către acelaşi principiu.”

“E limpede – am zis eu – că şi legea voieşte ceva asemănător, ea fiind aliatul tuturor cetăţenilor. Aceasta înseamnă a-i conduce pe copii – a nu li se îngădui să fie liberi, pînă ce n-am orîndui în ei, ca într-o cetate, o ocîrmuire, şi pînă ce, îngrijind partea cea mai bună /a lor/ cu ajutorul părţii asemănătoare din noi, nu vom aşeza în ei un paznic asemănător /celui din noi/ şi un conducător; de-abia atunci, îi dăm drumul copilului să fie liber.”

“Aşadar[...] după aceasta, trebuie cercetată şi tragedia, dar şi părintele ei, Homer, de vreme ce îi auzim pe unii spunînd că aceştia, poeţii, cunosc toate meseriile, tot ceea ce priveşte virtuţile şi viciile omeneşti, precum şi tot ceea ce e în legătură cu zeii. Căci este necesar ca poetul destoinic, dacă e vorba să pună frumos în poezie subiectul cu care ar avea de-a face, să-şi întocmească poemul în cunoştinţă de cauză, ori altminterea, nu va putea să-l întocmească. Trebuie deci cercetat dacă aceşti oameni – lăudătorii poeţilor – întîlnindu-i pe imitatori, au fost înşelaţi, şi dacă, privindu-le operele, nu-şi dau seama că ele vin în al treilea rînd, pornind de la ceea-ce-este şi că sunt lesne de alcătuit pentru cel ce nu cunoaşte adevărul – de vreme ce ei produc iluzii şi nu realităţi; ori dacă nu cumva spun ceva cu miez poeţii buni şi dacă nu cumva au, într-adevăr, ştiinţa lucrurilor despre care mulţimea crede că grăiesc bine.”

“Crezi cumva că dacă cineva ar putea să le facă pe amîndouă – şi modelul şi imitaţia – el îşi va da silinţa să producă imitaţii şi va aşeza această îndeletnicire în viaţa sa, ca ceva de preţ?[...] Căci dacă ar cunoaşte cu adevărat lucrurile pe care le imită, mult mai degrabă îşi va da osteneală în fapte, decît în imitaţii; el va încerca să lase în urmă-i, în semn de pomenire, isprăvi frumoase şi multe, voind mai curînd să fie el cel lăudat, decît cel ce laudă.”

“Dacă te-ai gîndit că ceea ce în nenorocirile personale este ţinut cu forţa, flămînzind după plînsete şi tînguiri pe săturate, poftind, prin fire, această parte atari lamentări, atunci, iată că din pricina poeţilor ea ajunge să fie îndestulată şi bucuroasă. Iar partea noastră, prin fire cea mai bună, deoarece nu a fost îndeajuns educată, prin raţiune şi obişnuinţă, dezleagă de sub pază această parte jeluitoare, cugetînd că în privitul unor pătimiri străine nu-i nimic pentru sine ruşinos să laude şi să aibă milă de un bărbat care pretinde că e om de ispravă, dar care jeleşte cum nu se cade. Ea socoteşte că acel lucru – plăcerea resimţită – e de folos şi nu ar primi să se lipsească de ea prin tratarea cu dispreţ a întregii opere. Există, cred, puţini oameni care să cugete că e necesar să apară un efect asupra suferinţelor personale sub înrîurirea celor străine: căci, hrănind mult, la vederea acelora, partea pusă pe milă, nu va fi lesnicioasă stăpînirea de sine în propriile pătimiri.[...] Nu se poate spune acelaşi lucru şi în privinţa rîsului? Căci faptul pentru care tu însuţi te-ai ruşina în a da prilej de rîs, iată că în imitaţia comică, ori auzindu-l în privat, te bucură nespus şi nu-l respingi ca pe ceva rău. Nu savîrşeşti ceva asemănător faţă de situaţiile care deşteapă mila? Căci partea pe care, cu raţiunea, o ţii legată în tine atunci cînd vrea să dea prilej de rîs, temîndu-te să nu capeţi un renume de bufon, atunci, /cu ocazia comediei/, o slobozi şi, îngăduindu-i orice îndrăzneală, eşti dus de multe ori fără să-ţi dai seama ca, în ocazii private, să devii autor de comedii.[...] Acelaşi lucru şi în ce priveşte iubirea, înflăcărarea şi toate poftele, durerile şi plăcerile din suflet, despre care afirmăm că urmează fiecărei acţiuni a noastre, deoarece imitaţia poetică produce afecte asemănătoare în noi. Ea le hrăneşte, udîndu-le, deşi ele ar trebui să se usuce, şi le aşează peste noi stăpîne, deşi ele ar trebui să fie subjugate dacă am voi să devenim mai buni şi mai fericiţi, în loc de mai răi şi mai nenorociţi.”

“Dar trebuie ştiut că în cetate trebuie primite, din poezia sa, doar imnurile către zei şi elogiile adresate celor buni. Căci dacă ai primi în cetate – sub forma tragică sau epică – Muza agreabilă, plăcerea şi suferinţa vor domni la tine în cetate, în locul legii şi al raţiunii, care par a fi mereu, după opinia generală, cel mai bun lucru.”

“Ei bine,[...] oare nu există pentru suflet ceva care îl face să fie rău?// Şi încă cum! Toate despre care am vorbit acum: nedreptatea, neînfrînarea, teama şi neştiinţa.”

Platon, REPUBLICA [sau Despre drept]

Să luăm aminte… (2)

“Dar vom socoti, deopotrivă, schilod în raport cu adevărul acel suflet care ar urî minciuna făcută cu bună ştiinţă, n-ar îndura-o şi s-ar mînia peste poate cînd alţii ar minţi, dar care, totodată, ar primi lesne minciuna fără de ştiinţă şi care, în chip prosteşte, lăsîndu-se cumva prins de ea, nu s-ar mînia, ci s-ar lăsa mînjit în neştiinţă, precum un dobitoc din neamul porcesc.”

[Privitor la orînduirea democratică:]
“Există sorţi ca aceasta să fie cea mai frumoasă dintre toate orînduirile! Căci precum o haină împestriţată cu toate culorile poate apărea drept cea mai frumoasă, tot aşa ar putea apărea şi această cetate, împestriţată fiind cu toate caracterele. Şi probabil că mulţimea ar şi judeca-o drept cea mai frumoasă, după cum copiii şi femeile judecă privind lucrurile pestriţ colorate.”

“Pînă la urmă, ele sfîrşesc prin a pune mîna pe cetăţuia sufletului tînărului, pe care o ştiu goală de învăţături şi de ocupaţii frumoase, ca şi de idei adevărate, care sunt cei mai buni paznici şi păzitori pentru gîndurile oamenilor celor iubiţi de zei.[...] Cuvinte şi opinii mincinoase şi pline de lăudăroşenie dau fuga în locul celor adevărate şi pun stăpînire pe cetăţuia acestui tînăr.[...] Ci, ele însele, biruind în luptă şi numind sfiala neghiobie, o izgonesc necinstind-o, apoi, numind cumpătarea laşitate şi, ocărînd-o, o alungă şi pe aceasta. Iar încredinţîndu-l pe tînăr că măsura şi cheltuiala măsurată vădesc grosolănie şi o fire de sclav, le aruncă peste hotare, însoţindu-se cu dorinţe multe şi de orice folos pustii.[...] Golind şi curăţind[...] sufletul celui subjugat de ele [...] aduc, după aceasta, sfruntarea, nestăpînirea, desfîul şi neruşinarea, încununate cu strălucire şi cu mult alai. Acum, ele laudă şi linguşesc, numind sfruntarea – bună educaţie, lipsa de stăpînire – libertate, desfrînarea – mărinimie, neruşinarea – bărbăţie.[...] El trăieşte punînd plăcerile pe picior de egalitate; se dă mereu celei dintîi care-i pică, de parcă i-ar fi obţinut sufletul la sorţi, pînă ce s-ar îndestula, apoi se dă alteia, pe nici una nelăsînd-o fără cinste, ci deopotrivă cultivîndu-le.[...] Iar cuvîntul adevărat nu-l acceptă şi nici nu-l primeşte în cetăţuia sa, dacă cineva ar zice că, dintre plăceri, unele au de-a face cu dorinţele frumoase şi bune, altele – cu cele rele, şi că unele trebuie preţuite şi cultivate, celelalte reprimate şi subjugate. Ci, în toate aceste cazuri, el tăgăduieşte şi afirmă că toate plăcerile sunt la fel şi că trebuie preţuite în mod egal.[...] Aşadar – am spus eu – el trăieşte zi-de-zi făcînd pe plac celei dintîi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punîndu-se la regim, ba face gimnastică, ba trîndăveşte şi nu se sinchiseşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filosofia. Adesea însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luîndu-şi avînt, spune şi face ce se nimereşte. Iar dacă vreodată este gelos pe militari, o ia pe calea lor, iar dacă este gelos pe oameni de afaceri – pe acolo. Viaţa sa nu ştie de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi pînă la capăt.[...] Cred că acest bărbat e şi divers şi plin de cele mai multe feluri de a fi, e frumos şi împestriţat, întocmai acelei cetăţi /democratice/. Iar mulţi bărbaţi şi multe femei l-ar invidia pentru viaţa aceasta care are într-însa cele mai multe modele de cetăţi şi de caractere.”

“Dar oare nu stabileşte şi democraţia un bun, iar neîndestularea de acesta nu o nimiceşte şi pe aceasta?[...] Liberatea – am zis. Poţi doar să auzi că într-o cetate democratică ea este cel mai frumos lucru şi că, din această pricină, numai într-o cetate democratică merită să trăiască omul prin natură liber.”

“Şi nu e necesar, prietene,[...] ca libertatea să se strecoare şi în locuinţele oamenilor şi ca, pînă la urmă, să ajungă să sădească anarhia chiar şi printre dobitoace?”

“E probabil deci[...] că tirania nu se înjghebează din alt regim politic decît din democraţie, din suprema libertate invindu-se cea mai cuprinzătoare şi mai desăvîrşită robie.”

“Socoteşte atunci că, şi cu acest fiu se petrece ceea ce s-a petrecut cu tatăl: el este tras către orice nelegiuire, numită însă libertate desăvîrşită de către cei ce îl trag într-acolo. Tatăl şi rudele sale dau ajutor acelor dorinţe aflate la mijloc, ceilalţi însă contracarează. Iar cînd aceşti magi grozavi, făcători de tirani, se tem ca nu cumva tînărul să se poarte altfel /decît ar voi ei/, îi urzesc o iubire drept diriguitor al poftelor de trîndăvie şi de prăpădire a avutului. Aceasta – iubirea – e un bondar mare şi înaripat – sau ce altceva crezi că este iubirea la astfel de oameni?[...] Însă atunci cînd, în jurul său, zumzăie celelalte pofte, pline de arome, mirt, cununi, vinuri şi de plăcerile care se dezlănţuie în asemenea asocieri, cînd ele îl cresc şi îl hrănesc cît se poate de bine şi dau bondarului acul doririi, atunci acest diriguitor al sufletului, păzit de garda delirului, intră în demenţă înţepînd. Iar dacă ar găsi, în tînăr, păreri şi dorinţe socotite vrednice şi ar vedea că el încă se mai ruşinează de ceva, le-ar ucide şi le-ar izgoni din acela, pînă ce l-ar curăţa de cumpătare şi l-ar umple de o sminteală venetică.”

Platon, REPUBLICA [sau Despre drept]

Să luăm aminte…

“Fiindcă nicăieri nu se schimbă canoanele muzicale, fără schimbarea legilor politice celor mai însemnate, după cum afirmă şi Damon, iar eu cred aceasta.[...] Paza faţă de schimbări politice trebuie, pe cît se vede, să fie aşezată de către paznici tocmai aici, în arta Muzelor!”

“Atunci nu te supăra! Căci cei mai nostimi dintre toţi sunt aceştia, care tot legiuiesc şi tot îndreaptă, aşa cum am văzut, închipuindu-şi mereu că au aflat marginea răului din relaţiile oamenilor şi din celelalte situaţii la care mă refeream, fără să ştie că, în fapt, ei decapitează o Hydră.”

“Doar lui Apollon din Delfi i-ar mai rămîne cele mai însemnate, primele şi cele mai frumoase dintre legiuiri.[...] Săvîrşirea celor sfinte, jertfele şi toate slujbele aduse zeilor, daimonilor şi eroilor. Apoi mormintele celor săvîrşiţi din viaţă şi cîte sunt necesare pentru ca cei de dincolo să fie determinaţi să se poarte blajin. Astfel de lucruri, noi, cei care durăm cetatea, nu le ştim şi dacă vom avea minte, nici nu ne vom folosi de altă călăuză decît de cea strămoşească. Căci zeul acesta, aşezat unde-i buricul pămîntului, e călăuză sfîntă tuturor oamenilor în atari legiuiri – el, călăuza din strămoşi!”

“În chip firesc, deci, cetatea ar fi durată înţeleaptă, în întregul ei, datorită clasei şi părţii ei celei mai mici şi a ştiinţei pe care aceasta o posedă – anume, datorită clasei fruntaşe şi diriguitoare. Aceasta este, natural, partea cea mai mică şi ei îi e hărăzit să posede acea ştiinţă, care, singură dintre toate celelalte, trebuie numită înţelepciune.”

“Dar pasiunile simple şi măsurate, care apar însoţite de raţiune şi de judecata dreptei opinii le vei zări la puţini oameni – anume la cei cu firea cea mai aleasă şi cel mai bine educaţi.”

“Şi în acest chip, deci, s-ar putea dovedi că dreptatea este să nu posezi şi să nu faci decît ceea ce e al tău şi îţi este propriu.[...] În situaţia cînd /în cetate/ există trei clase, a face mai multe lucruri deodată şi a schimba între ele condiţiile fiecărei clase reprezintă cea mai mare vătămare pentru cetate şi pe drept aşa ceva ar putea fi numit cea mai mare fărădelege.”

“Trebuie să ţinem minte atunci că fiecare dintre noi va fi om drept şi îşi va face lucrul ce-i revine, dacă părţile sufletului său şi-ar face, fiecare, treaba proprie.[...] Dar nu se cuvine ca partea raţională să conducă, ca una ce e înţeleaptă şi are putinţa previziunii în folosul întregului suflet? Iar partea pasională nu se cade să se supună ea părţii raţionale şi să-i fie aliată?[...] Dar oare, cum spuneam, îmbinarea dintre arta Muzelor şi gimnastică nu le va dărui acestor părţi voci acordate între ele, pe cea raţională, întinzînd-o şi hrănind-o cu vorbe alese şi cu învăţătură, pe cea pasională destinzînd-o, liniştind-o şi îmblînzind-o prin ritm şi armonie?[...] Iar aceste două părţi, astfel crescute, învăţate şi educate să-şi cunoască cu adevărat propria treabă, trebuie să conducă partea apetentă, care ocupă cea mai mare parte din sufletul fiecăruia şi care, prin firea sa, nu are niciodată îndeajuns. Această parte trebuie păzită ca nu cumva, umplîndu-se de plăcerile zise trupeşti, sporind şi întărindu-se, să nu-şi mai facă treaba proprie, ci să caute să înrobească şi să stăpînească celelalte părţi, fapt pentru care este lipsită, prin naştere, de îndreptăţire, şi să răstoarne întreaga viaţă a tuturor.”

“[...] ca fiecare om să aibă grijă ca părţile sufletului său să nu facă ceea ce nu le revine, nici ca aceste părţi să aibă mai multe ocupaţii luate una de la alta. Ci, stabilindu-şi bine omul treaba sa proprie, stăpîn pe sine, bine orînduit şi prieten sieşi, să-şi potrivească cele trei părţi ale sufletului între ele, precum ar fi cele trei canoane ale acordajului /unei lire/ – e vorba despre coarda superioară, cea medie şi cea inferioară (chiar dacă mai sunt şi altele intermediare); legîndu-le astfel pe toate laolaltă şi, în general, devenind unul din mai mulţi, cumpătat şi pus în armonie, tot aşa el să şi acţioneze. Iar dacă ar face ceva legat de dobîndirea unor bunuri, sau s-ar îngriji de corp, ori ar avea vreo îndeletnicire obştească sau o relaţie privată, în toate aceste situaţii, el [omul drept] socoteşte dreaptă şi frumoasă fapta care ar păstra şi produce această dispoziţie şi numeşte înţelepciune ştiinţa care comandă această faptă. Dar numeşte lucru nedrept fapta care ar nărui acea dispoziţie, iar neştiinţă – opinia ce i-ar porunci s-o facă.”

“A produce sănătatea înseamnă ca elementele trupului să se aşeze potrivit naturii şi ca, tot potrivit naturii, să domnească şi să se lase dominate? Iar a săvîrşi nedreptăţi nu înseamnă ca ele să domnească şi să se lase dominate împotriva naturii?[...] Virtutea, pe cît se pare, ar fi un fel de sănătate, frumuseţe şi bunăstare a sufletului, iar viciul – o boală, o urîciune şi o slăbiciune a acestuia.”

Platon, REPUBLICA [sau Despre drept]