Să luăm aminte… (3)

“Socotim, desigur, că acesta – cel mai bun – trebuie să conducă, nu în paguba celui condus, aşa cum Thrasymachos gîndea că se întîmplă cu supuşii, ci, în temeiul faptului că, pretutindeni, e cel mai bine să fii condus de către cel divin şi înţelept, preferabil de către cel ce le posedă în sine pe acestea, iar de nu, măcar de către cel ce le aduce din afară, pentru ca toţi să fim asemănători şi prieteni, cît se poate, cîrmuiţi fiind de către acelaşi principiu.”

“E limpede – am zis eu – că şi legea voieşte ceva asemănător, ea fiind aliatul tuturor cetăţenilor. Aceasta înseamnă a-i conduce pe copii – a nu li se îngădui să fie liberi, pînă ce n-am orîndui în ei, ca într-o cetate, o ocîrmuire, şi pînă ce, îngrijind partea cea mai bună /a lor/ cu ajutorul părţii asemănătoare din noi, nu vom aşeza în ei un paznic asemănător /celui din noi/ şi un conducător; de-abia atunci, îi dăm drumul copilului să fie liber.”

“Aşadar[...] după aceasta, trebuie cercetată şi tragedia, dar şi părintele ei, Homer, de vreme ce îi auzim pe unii spunînd că aceştia, poeţii, cunosc toate meseriile, tot ceea ce priveşte virtuţile şi viciile omeneşti, precum şi tot ceea ce e în legătură cu zeii. Căci este necesar ca poetul destoinic, dacă e vorba să pună frumos în poezie subiectul cu care ar avea de-a face, să-şi întocmească poemul în cunoştinţă de cauză, ori altminterea, nu va putea să-l întocmească. Trebuie deci cercetat dacă aceşti oameni – lăudătorii poeţilor – întîlnindu-i pe imitatori, au fost înşelaţi, şi dacă, privindu-le operele, nu-şi dau seama că ele vin în al treilea rînd, pornind de la ceea-ce-este şi că sunt lesne de alcătuit pentru cel ce nu cunoaşte adevărul – de vreme ce ei produc iluzii şi nu realităţi; ori dacă nu cumva spun ceva cu miez poeţii buni şi dacă nu cumva au, într-adevăr, ştiinţa lucrurilor despre care mulţimea crede că grăiesc bine.”

“Crezi cumva că dacă cineva ar putea să le facă pe amîndouă – şi modelul şi imitaţia – el îşi va da silinţa să producă imitaţii şi va aşeza această îndeletnicire în viaţa sa, ca ceva de preţ?[...] Căci dacă ar cunoaşte cu adevărat lucrurile pe care le imită, mult mai degrabă îşi va da osteneală în fapte, decît în imitaţii; el va încerca să lase în urmă-i, în semn de pomenire, isprăvi frumoase şi multe, voind mai curînd să fie el cel lăudat, decît cel ce laudă.”

“Dacă te-ai gîndit că ceea ce în nenorocirile personale este ţinut cu forţa, flămînzind după plînsete şi tînguiri pe săturate, poftind, prin fire, această parte atari lamentări, atunci, iată că din pricina poeţilor ea ajunge să fie îndestulată şi bucuroasă. Iar partea noastră, prin fire cea mai bună, deoarece nu a fost îndeajuns educată, prin raţiune şi obişnuinţă, dezleagă de sub pază această parte jeluitoare, cugetînd că în privitul unor pătimiri străine nu-i nimic pentru sine ruşinos să laude şi să aibă milă de un bărbat care pretinde că e om de ispravă, dar care jeleşte cum nu se cade. Ea socoteşte că acel lucru – plăcerea resimţită – e de folos şi nu ar primi să se lipsească de ea prin tratarea cu dispreţ a întregii opere. Există, cred, puţini oameni care să cugete că e necesar să apară un efect asupra suferinţelor personale sub înrîurirea celor străine: căci, hrănind mult, la vederea acelora, partea pusă pe milă, nu va fi lesnicioasă stăpînirea de sine în propriile pătimiri.[...] Nu se poate spune acelaşi lucru şi în privinţa rîsului? Căci faptul pentru care tu însuţi te-ai ruşina în a da prilej de rîs, iată că în imitaţia comică, ori auzindu-l în privat, te bucură nespus şi nu-l respingi ca pe ceva rău. Nu savîrşeşti ceva asemănător faţă de situaţiile care deşteapă mila? Căci partea pe care, cu raţiunea, o ţii legată în tine atunci cînd vrea să dea prilej de rîs, temîndu-te să nu capeţi un renume de bufon, atunci, /cu ocazia comediei/, o slobozi şi, îngăduindu-i orice îndrăzneală, eşti dus de multe ori fără să-ţi dai seama ca, în ocazii private, să devii autor de comedii.[...] Acelaşi lucru şi în ce priveşte iubirea, înflăcărarea şi toate poftele, durerile şi plăcerile din suflet, despre care afirmăm că urmează fiecărei acţiuni a noastre, deoarece imitaţia poetică produce afecte asemănătoare în noi. Ea le hrăneşte, udîndu-le, deşi ele ar trebui să se usuce, şi le aşează peste noi stăpîne, deşi ele ar trebui să fie subjugate dacă am voi să devenim mai buni şi mai fericiţi, în loc de mai răi şi mai nenorociţi.”

“Dar trebuie ştiut că în cetate trebuie primite, din poezia sa, doar imnurile către zei şi elogiile adresate celor buni. Căci dacă ai primi în cetate – sub forma tragică sau epică – Muza agreabilă, plăcerea şi suferinţa vor domni la tine în cetate, în locul legii şi al raţiunii, care par a fi mereu, după opinia generală, cel mai bun lucru.”

“Ei bine,[...] oare nu există pentru suflet ceva care îl face să fie rău?// Şi încă cum! Toate despre care am vorbit acum: nedreptatea, neînfrînarea, teama şi neştiinţa.”

Platon, REPUBLICA [sau Despre drept]