Eliade, despre creştinism şi păgânism
29/03/2008
Aşa se explică de ce o mitologie secularizată şi un panteon euhemerizat au supravieţuit şi au devenit, de la Renaştere încoace, obiect de cercetare ştiinţifică, aceasta pentru motivul că antichitatea muribundă nu mai credea nici în zeii lui Homer, nici în sensul originar al miturilor lor. Această moştenire mitologică a putut fi acceptată şi asimilată de creştinism pentru că nu mai era purtătoare de valori religioase vii. Ea devenise un „tezaur cultural”. La drept vorbind, moştenirea clasică a fost „salvată” de către poeţi, artişti şi filozofi. De la sfârşitul antichităţii şi până la Renaştere, chiar până la al XVII-lea secol, zeii şi miturile lor – deşi nici o persoană cultivată nu mai credea în ele în sensul literal al cuvântului – au fost vehiculate de operele, de creaţiile literare şi artistice.
Miturile greceşti „clasice” reprezintă triumful operei literare asupra credinţei religioase. Nu dispunem de nici un mit grec transmis împreună cu contextul său cultural. Cunoaştem miturile sub formă de „document” literar şi artistic, iar nu ca izvor, sau ca expresie a unei experienţe religioase solidară cu un rit. O întreagă regiune, vie, populară, a religiei greceşti, ne scapă, şi aceasta tocmai pentru că nu ne-a fost descrisă sistematic, în scris.
[...] Faptul că „formele clasice” ale gândirii mitice au fost „compromise” de critica raţionalistă nu înseamnă că această gândire este definitiv suprimată. Elitele intelectuale descoperiseră alte mitologii susceptibile de a justifica şi de a articula noi concepţii religioase. Erau, în primul rând, religiile misterelor, de la cele celebrate la Eleusis şi la confreriile orfico-pitagoriciene, până la misterele greco-orientale, devenite atât de populare în Roma imperială şi în provincii. Erau apoi şi ceea ce s-ar putea numi mitologiile sufletului, soteriologiile elaborate de neopitagoricieni, de neoplatonicieni şi de gnostici. Mai trebuie adăugată şi expansiunea cultelor şi a mitologiilor solare, a mitologiilor astrale şi funerare, precum şi tot felul de „superstiţii” şi „mitologii elementare” populare.
Am amintit aceste câteva fapte ca să nu se creadă că demitizarea lui Homer şi a religiei clasice ar fi creat un vid religios, în care creştinismul s-ar fi instalat fără vreo împotrivire. În realitate, creştinismul s-a lovit de mai multe tipuri de religiozitate. Adevărata împotrivire n-a venit din partea religiei şi a mitologiei „clasice”, alegorizate şi euhemerizate; forţa acestora era mai ales de ordin politic şi cultural; cetatea, statul, imperiul, prestigiul incomparabil al culturii greco-romane alcătuiau un edificiu uriaş. Dar din punctul de vedere al unei religii vii, acest edificiu era precar, gata să se prăbuşească îndată ce avea să se ciocnească de o experienţă religioasă autentică.
Adevărata împotrivire a întâmpinat-o creştinismul din partea misterelor şi a soteriologiilor (care urmăreau mântuirea individului şi ignorau sau dispreţuiau formele religiei civile), şi mai ales din partea religiilor şi mitologiilor populare vii din sânul imperiului roman. Asupra acestor religii suntem şi mai puţin informaţi decât asupra religiei populare greceşti şi mediteraneene. Ştim câte ceva despre Zamolxis al geţilor, pentru că Herodot a reprodus oarecare informaţii despre el, luate de la grecii din Helespont. În lipsa acestei mărturii ar fi trebuit să ne mulţumim cu aluzii, ca alte divinităţi trace din Balcani: Derzelas, Bendis, Cotys etc. Ori de câte ori dispunem de informaţii ceva mai puţin sumare asupra religiilor precreştine ale Europei, ne dăm seama de complexitatea şi de bogăţia lor. Dar cum atâta timp cât nu au fost păgâne aceste popoare n-au produs cărţi, nu vom cunoaşte niciodată în mod temeinic religiile şi mitologiile lor originare.
Şi totuşi, era vorba de o viaţă religioasă şi de o mitologie de ajuns de puternice ca să reziste timp de zece veacuri creştinismului şi nenumăratelor ofensive ale autorităţilor ecleziastice. Această religie avea o structură cosmică şi vom vedea că a sfârşit prin a fi tolerată şi asimilată de biserică. Într-adevăr, creştinismul rural, mai ales în Europa meridională şi de sud-est, posedă o dimensiune cosmică.
[...] religiile şi mitologiile populare, singurele forme păgâne vii în momentul triumfului creştinismului (dar despre care nu ştim mai nimic, de vreme ce n-au căpătat o expresie scrisă) au supravieţuit, creştinizate, în tradiţiile populaţiilor rurale. Dat fiind că în fond era vorba de o religie de structură agricolă, ale cărei rădăcini se înfigeau în neolitic, e probabil că folclorul religios european mai păstrează încă până în ziua de azi o moştenire preistorică.
[...] Creaţiile populare şi tradiţiile orale nu vor fi valorificate decât foarte târziu, în epoca romantismului german; avem de-a face cu un interes de anticar. Creaţiile populare, în care încă mai supravieţuiesc comportarea şi universul mitic, au oferit uneori un izvor de inspiraţie celor câţiva mari artişti europeni. Asemenea creaţii populare n-au jucat încă niciodată un rol important în cultură. Ele au sfârşit prin a fi tratate ca nişte „documente” şi, ca atare, solicită curiozitatea anumitor specialişti, Ca să poată interesa pe omul modern, această moştenire tradiţională orală trebuie să fie înfăţişată sub formă de carte…
[...] Proclamând Întruparea, Învierea şi Înălţarea Cuvântului, creştinii erau convinşi că nu înfăţişează un nou mit. În realitate, ei foloseau categoriile gândirii mitice. Ei nu puteau, fără îndoială, să recunoască această gândire mitică în mitologiile desacralizate ale contemporanilor lor, păgâni culţi. Este însă evident că, pentru creştinii de toate confesiunile, cerul vieţii religioase îl constituie drama lui Isus Cristos. Deşi întâmplată în istorie, această dramă a făcut cu putinţă mântuirea; în consecinţă, nu există decât un
singur mijloc de a obţine mântuirea: reiterarea rituală a acestei drame exemplare şi imitarea modelului suprem, revelat de viaţa şi învăţătura lui Isus. Iar această comportare religioasă e solidară cu gândirea mitică autentică.
Trebuie să adăugăm deîndată că, prin însuşi faptul că este o religie, creştinismul a trebuit să păstreze cel puţin o comportare mitică: timpul liturgic, adică recuperarea periodică a acelui illud tempus al „începuturilor”. „Experienţa religioasă a creştinului se întemeiază pe imitaţia lui Cristos ca model exemplar, pe repetiţia liturgică a vieţii, a morţii şi a învierii Domnului, şi pe contemporaneitatea creştinului cu acel illud tempus care începe la Naşterea în Bethleem şi se încheie provizoriu cu Înălţarea.” Însă, cum am văzut, „imitarea unui model transuman, repetarea unui scenariu exemplar şi întreruperea timpului profan printr-o deschidere spre Timpul cel Mare constituie notele esenţiale ale «comportării mitice», adică ale omului societăţilor arhaice, care găseşte în mit izvorul însuşi al existenţei sale”.
Deşi timpul liturgic este un timp circular, creştinismul, moştenitor credincios al iudaismului, acceptă totuşi timpul linear al istoriei: lumea a fost creată o singură dată şi va avea un singur sfârşit; Întruparea a avut loc o singură dată, în timpul istoric, şi nu va avea loc decât o singură Judecată. Încă de la început, creştinismul a suferit influenţe multiple şi contradictorii, mai ales cele ale gnosticismului, ale iudaismului şi ale „păgânismului”. Reacţia bisericii n-a fost uniformă. Părinţii bisericii au dus o luptă neîmpăcată împotriva acosmismului şi ezoterismului gnozei; ei au păstrat totuşi elementele gnostice aflate în Evanghelia lui Ioan, în Epistolele Sf. Pavel şi în unele scrieri primitive. Dar, în ciuda persecuţiilor, gnosticismul n-a fost niciodată extirpat în mod radical, şi anumite mituri gnostice, mai mult sau mai puţin camuflate, au reapărut în literatura orală şi scrisă a evului mediu.
Cât despre iudaism, acesta a oferit bisericii o metodă alegorică de interpretare a Scripturii, şi mai ales modelul prin excelenţă a „istoricizării” sărbătorilor şi simbolurilor religiei cosmice. „Iudaizarea” creştinismului primitiv este echivalentă cu „istoricizarea” lui, cu hotărârea primilor teologi de a lega istoria propovăduirii Isus şi a bisericii născânde de istoria sfântă a poporului lui Israel. Iudaismul „istoricizase” însă un anumit număr de sărbători sezoniere şi de simboluri cosmice, legându-le de evenimente importante ale istoriei lui Israel (cf. Sărbătoarea cuştilor, Paştile, Sărbătoarea luminilor, numită şi Hanuca etc.). Părinţii bisericii au urmat aceeaşi cale: au „creştinizat” simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi mediteraneene, legându-le de o „istorie sfântă”. Această „istorie sfântă” depăşea în chip firesc cadrele Vechiului Testament şi îngloba acum Noul Testament, propovăduirile Apostolilor şi, mai târziu, vieţile sfinţilor. Un anumit număr de simboluri cosmice – Apa, Pomul şi Via, plugul şi securea, corabia, carul etc. – fuseseră deja asimilate de iudaism şi au putut fi destul de uşor integrate în doctrina şi în practica bisericii, dobândind un înţeles sacramental sau ecleziologic.
Adevăratele dificultăţi s-au ivit mai târziu, când misionarii creştini au fost, mai ales în Europa centrală şi occidentală, puşi faţă în faţă cu religiile populare vii. Vrând nevrând, ei au sfârşit prin a „creştina” divinităţile şi miturile „păgâne” care nu se lăsau extirpate. Un mare număr de zei sau de eroi ucigători de balauri au devenit nişte Sfinţi Gheorghe; zeii furtunii s-au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeiţe ale fertilităţii au fost asimilate cu Fecioara Maria sau cu alte sfinte. S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit, camuflată sau transformată, în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu de elemente „păgâne” (adică, aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi în sud-estul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţisau încă, la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie.
S-a reproşat bisericii catolice şi celei ortodoxe că au acceptat un număr atât de mare de elemente păgâne. Aceste critici erau oare întotdeauna justificate? Pe de o parte, „păgânismul” nu a putut supravieţui decât creştinat, fie chiar numai şi superficial. Această politică de asimilare a unui „păgânism” care nu putea fi nimicit nu constituia o inovaţie; însăşi biserica primitivă acceptase şi asimilase o mare parte a calendarului sacru precreştin. Pe de altă parte, ţăranii, prin însuşi modul lor de a exista în cosmos, nu erau atraşi de un creştinism „istoric” şi moral. Experienţa religioasă specifică a populaţiilor rurale era alimentată de ceea ce s-ar putea numi un „creştinism cosmic”. Ţăranii din Europa înţelegeau creştinismul ca o liturghie cosmică. Misterul cristologic angaja deopotrivă destinele Cosmosului. „Natura întreagă suspina în aşteptarea Învierii”: iată unul dintre motivele centrale atât al liturghiilor pascale, cât şi al folclorului religios al creştinătăţii orientale. Solidaritatea mistică cu ritmurile cosmice, violent atacată de profeţii Vechiului Testament şi de-abia tolerată de biserică, se află în centrul vieţii religioase a populaţiilor rurale, mai ales al celor din Europa de sud-est. Pentru toată această parte a creştinătăţii, „Natura” nu este lumea păcatului, ci opera lui Dumnezeu. După Întrupare, lumea a fost restabilită în gloria ei iniţială; acesta este motivul pentru care atât Cristos cât şi Biserica au fost încărcaţi cu atâtea simboluri cosmice. În folclorul religios al sud-estului european, tainele sanctifică totodată natura.
Pentru ţăranii din Europa orientală, această atitudine nu numai că nu implica o „păgânizare” a creştinismului, ci, dimpotrivă, reprezenta un fel de „creştinare” a religiei strămoşilor. Când se va scrie istoria acestei „teologii populare”, aşa cum poate fi surprinsă mai ales în sărbătorile sezoniere şi în folclorul religios, ne vom da seama că „creştinismul cosmic” nu este o formă nouă de păgânism, nici un sincretism păgâno-creştin. El este o creaţie religioasă originală în care eshatologia şi soteriologia sunt afectate de dimensiuni cosmice; mai mult încă: fără a înceta de a fi Pantocratorul, Cristos coboară
pe pământ şi-i vizitează pe ţărani, aşa cum proceda în mitul populaţiilor arhaice Fiinţa Supremă înainte de a se transforma într-un deus otiosus; acest Cristos nu este „istoric”, de vreme ce conştiinţa populară nu poartă interes cronologiei, nici exactităţii evenimentelor şi autenticităţii personajelor istorice. Să ne ferim a trage concluzia că, pentru populaţiile rurale, Cristos nu este altceva decât o „divinitate” moştenită de la vechile politeisme. Nu există contradicţie între imaginea lui Cristos din Evanghelii şi din biserică şi aceea din folclorul religios: Naşterea lui Isus, învăţătura şi minunile sale, răstignirea pe cruce şi învierea constituie temele esenţiale ale acestui creştinism popular. Pe de altă parte, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu „pagân”: totul se învârteşte în jurul Mântuirii omului prin Cristos; în jurul credinţei, a speranţei şi a iubirii aproapelui, în jurul unei lumi care este „bună”, pentru că a fost creată de Dumnezeu-Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu-Fiul; în jurul unei existenţe umane nerepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie; omul e liber să aleagă binele sau răul, dar el nu va fi judecat numai după aceată alegere.
[...]
Începem azi să ne dăm seama că ceea ce se numeşte „iniţiere” este consubstanţial condiţiei umane, că orice existenţă se constituie dintr-un şir neîntrerupt de „probe”, de „morţi” şi „învieri”, oricare ar fi dealtminteri termenii de care limbajul modern se foloseşte spre a traduce aceste experienţe (religioase, la origine).
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului
A venit primăvara…
26/03/2008
E superb, îmi place nespus de mult! Copacii au înmugurit, la fel şi arbuştii… Iarba de un verde crud acoperă pământul umed, iar toporaşii violet înfrumuseţează cromatic şi olfactiv peisajul. N-am mai văzut de ceva timp atât de mulţi toporaşi în faţa blocului, aşa cum sunt anul ăsta. Când eram mică era plin de toporaşi, între timp s-au rărit. Dar acum parcă a reînviat de-a binelea întreaga natură. De parcă toporaşii ar fi stat ascunşi atâţia ani pentru a-şi face reapariţia abia acum.
Nu e cald, nici frig. E numai bine. E răcoare şi simt cum o adiere rece trece prin mine aducând cu ea miresme de muguri şi flori. Îmi amintesc cum mă trezeam anul trecut dis-de-dimineaţă şi coboram colina universităţii din Braşov. Se simţea o mireasmă îmbătătoare de flori în aerul rece şi pur de munte. Iar in zare se vedeau munţii înzăpeziţi. Ce frumuseţe! Cerul albastru era presărat de nouri albi şi pufoşi, la fel este şi acum, iar razele Soarelui cuprindeau întreaga natură. O lumină puternică scălda totul, mângâindu-mă şi pe mine cu a sa asprime dătătoare de viaţă. Aerul acela rece şi pur… Mireasma copacilor înfloriţi şi a ierbii crude… Munţii ce se observau în zare…
Aici se văd dealuri, dar au şi ele farmecul lor. Nu e acelaşi peisaj, e ceva diferit, dar toporaşii aceştia mă bucură mult. Iar aerul rece este destul pentru a-mi întări încă o dată întreaga fiinţă. Parcă lipseşte din peisaj un personaj cu pleata din frânturi de Soare, dar… asta e! Nu se poate şti ce va fi… Oricum, cert e că toate au loc la timpul potrivit şi au atunci farmecul lor. Mi-ar plăcea să cutreierăm împreună munţi, să păşim sub crengile înmugurite ale pădurii, să întâlnim în calea noastră pârâiaşe şi izvoare… Să respirăm din acelaşi aer proaspăt de primăvară. Fi-va oare vreodată posibil aşa ceva? Eminescu nu ştiu dacă a trăit şi altfel decât cu gândul superbele scene descrise în poeziile sale, dar el a fost un mare om! Zeii ne-au dat fiecăruia un scop în această lume, iar dacă n-o fi ăsta, ceva tot va fi… Of, pădurea înmiresmată şi comuniunea cu natura, comuniunea cu zeii… Uitate-au fost, uitate vor mai fi, dar nu pentru prea multă vreme!
În urmă cu vreo doi ani, tot la început de primăvară, fuseseră câteva zile mai calde, încât înmuguriseră copacii şi răsăriseră flori, iar mai apoi a dat îngheţul şi a şi nins. Îmi amintesc că am fost chiar în dimineaţa respectivă în Parcul Copou, pe unde şi-a dus şi Eminescu veacul cândva, şi am fost fermecată de peisaj! Era o linişte de mormânt, iar panseluţe viu colorate în nuanţe de violet erau acoperite de o zăpadă de un alb pur, strălucitor şi rece. Câtă frumuseţe! Îmi părea rău că nu aveam o cameră foto cu care să imortalizez momentul, dar chiar dacă aş fi avut, nu se compară ansamblul senzaţiilor trăite atunci cu o simplă imagine plastică. Pentru câteva clipe parcă eram în contact cu altă lume. Nu mai era nimeni in parc, eram doar eu şi natura din jurul meu. Eram în spatele teiului lui Eminescu, faţă în faţă cu statuia lui mai bine zis, şi priveam fără cuvinte panseluţele acoperite de zăpadă.
Asta îmi aminteşte de Sarmizegetusa în preajma solstiţiului de iarnă, tot în urmă cu vreo doi ani… Era totul acoperit de un strat de zăpadă albă şi pură, nu simţeam nici o adiere de vânt, o tăcere înmărmurea totul. Templele închinate zeilor noştri erau tot acolo unde au fost şi în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă din ele nu s-a mai păstrat mare lucru şi au fost profanate în numeroase rânduri. Era un paradis îngheţat la Sarmizegetusa. Nu pot descrie ce-am simţit atunci, în orice caz, zeii noştri şi ai strămoşilor noştri nu au murit şi nu vor muri niciodată. Au fost poate daţi uitării de unii, li s-a înlocuit poate numele de către alţii, dar ei au rămas şi vor mai rămâne. Atâta timp cât există sângele nostru străbun, vor exista şi zeii noştri.
Dacă sângele nostru s-ar fi stins, nu ar fi existat niciodată un Mihai Eminescu, de exemplu. Nu ar mai fi fost nici satul elogiat de Blaga, nu ar mai fi existat nici creaţia folclorică păstrătoare a tradiţiei străbune, elogiu adus naturii, zeilor şi spiritelor neamului. Mi-e dor de codrul prin care s-au perindat atâtea, care a ţinut adăpost atâtor fapte şi atâtor haiduci, de pădurea Dobrina unde s-au pus bazele renaşterii unui neam!
Va veni ea şi vara, când pădurea deasă va ţine loc de adăpost, acum e abia înmugurită şi trezită la o nouă viaţă. Îmi amintesc de visul avut în urmă cu destul de multe nopţi şi care anunţa o renaştere ce se lasă încă aşteptată… Nu-mi amintesc prea bine să fi văzut vreodată în viaţa asta o auroră boreală, dar niciodată nu e prea târziu. Ştiu că va veni clipa, iar asta o pot confirma şi runele ce ascund atâta înţelepciune străveche.
N-am întâlnit nici un blond chiar la Gura Humorului, iar mormintele de pe la 1800 erau de mult uitate… Pietrele funerare erau erodate de ploaie şi vânt, dar şoaptele strămoşilor tot le-am putut auzi, chiar dacă pe moment nu le-am putut descifra. Poate am întâlnit ce căutam şi nu ştiu încă. Timpul va răspunde la toate întrebările.
Lupta trebuie continuată, căci viaţa e o luptă. Cine nu luptă nu are dreptul la nimic din lumea asta. Trebuie răbdare, la care se adaugă comuniune cu natura şi străbunii, comuniune cu zeii sângelui ce ne curge prin vine. Gott/Götter mit uns!
Articolul se găseşte aici –> Despre anticonceptionale sau cum sa ruinezi bazele unei natiuni sanatoase
Lectură plăcută! 
Despre iubire
09/03/2008
Iubirea are un loc privilegiat în mai toate religiile şi filozofiile. E considerată uneori chiar cel mai înălţător sentiment. Există mai multe feluri de iubire, precum şi diferite stadii ale ei. Pentru început, nu mă voi referi la iubirea aproapelui (ar fi şi culmea), nici la cea între prieteni şi nici la cea a părinţilor faţă de copii sau a copiilor faţă de părinţi. Am clarificat, aşadar, obiectul analizei.
N-am avut parte de altceva decât de iubire platonică. Nici nu-mi trebuie mai mult. Dacă nu se poate, nu vreau. M-am obişnuit cu ideea şi am început chiar să mă resemnez. Mi-au spus unii că eu chiar aş merita să fiu iubită, dar nu de vreun dobitoc sau ceva de genul. Mi-au spus-o foarte mulţi indivizi, de ambele sexe. Cai verzi pe pereţi (verde e culoarea iubirii şi a speranţei, apropo). Totuşi, suferinţa are şi ea rostul ei. Suferinţa te face să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare. Iubirea platonică – nu ştiu dacă e termenul corect, n-am avut curiozitatea şi nici interesul să studiez mai bine problema, dar din cultura mea generală aşa ştiam că se numeşte – e ceva ce depăşeşte palpabilul. Eu iubesc, totul are loc în imaginaţia mea, de cele mai multe ori persoana pe care o iubesc nu-mi poate aparţine, iubirea depăşeşte nivelul senzual al cărnii. Se poate spune că este o iubire superioară. Atâta timp cât nu-mi creez o imagine falsă a persoanei, pe care s-o venerez, şi nu mă îndrăgostesc de o fantasmă (aceasta este problema multor relaţii care se sfârşesc tragic). Deşi o astfel de iubire este sursa a multă suferinţă, uneori poate fi generatoare de fericire. Îmi insuflă puterea de a merge mai departe, îmi reînnoieşte convingerea că toate au rostul lor, că nimic nu e întâmplător. Poate nu acum, poate nu e cazul acum, dar la un moment dat poate o să fie o iubire reală. Veşnică şi pură, căci nu am nevoie de vise deşarte.
Oameni cu intenţii rele sunt destui şi îşi găsesc uşor perechea într-ale înşelăciunii. Se înşeală ei între ei şi se înşeală pe sine. Se mint pe ei înşişi, sunt prea slabi pentru a recunoaşte adevărul. Iar ca să fii slab şi să te minţi pe tine însuţi nu trebuie neapărat să fii creştin. Am cunoscut şi astfel de „păgâni”. După cum am întâlnit inşi care să se considere creştini, dar care, după părerea mea, erau deţinătorii unor virtuţi ce depăşesc cu mult creştinismul. Dar nu despre asta doream să vorbesc. Ci despre iubire. Iubirea aproapelui mi se pare o prostie, iar asta e una dintre cele mai înalte virtuţi în creştinism. Mare greşeală. Îţi iroseşti sentimentele şi timpul iubindu-ţi duşmanii şi întorcând celălalt obraz şi pierzi astfel din vedere lucruri mult mai importante. Ideea de luptă contra duşmanului nu prea îşi găseşte loc în creştinism. Aici trebuie să te supui şi să-ţi iubeşti duşmanul. Această concepţie se completează perfect cu cea mozaică; dacă ar exista numai creştini şi mozaici, care să respecte întocmai scrierile lor sfinte, e lesne de înţeles cine cui s-ar supune.
Trebuie să iubeşti doar pe cel ce merită. Şi doar la nivelul la care merită. Cel mai înalt stadiu al iubirii este adoraţia sau iubirea divinităţii. Este un stadiu greu de atins şi pe care puţini îl înţeleg cu adevărat. Iubirea divinităţii, a zeilor responsabili pentru creaţia a toate câte există, este ceva greu de descris. Sunt multe de dezbătut pe această temă şi nu e momentul acum. Urmează apoi iubirea înţeleasă ca ceva superior, iubirea unei persoane faţă de o alta, iubire conştientă, în care doreşti binele persoanei respective. Un alt nivel, cel mai uzual şi de care suntem toţi capabili cu uşurinţă, este cel al dragostei la nivel senzual, fizic, care duce la procreare şi la continuitatea speciei, dragostea aceasta între parteneri, dar şi un anumit stadiu al dragostei între membrii familiei şi al dragostei instinctive faţă de propria rasă şi specie: un necesar pentru autoconservare. Poate părea absurdă distincţia pe care am făcut-o între iubirea conştientă, atunci când chiar doreşti binele cuiva, şi dragostea senzuală ce există între doi parteneri. Am văzut multe cazuri în care un el şi o ea sunt împreună, uneori ajungând chiar la căsătorie, însă fără ca între ei să existe o iubire de nivel superior. Cei doi sunt atraşi unul de altul, factor esenţial pentru o relaţie, însă nu sunt uniţi şi de o iubire profundă. Aceasta poate duce la multe conflicte şi chiar la despărţire. Există uneori şi iluzia că ar exista o iubire profundă, dar timpul demonstrează contrariul. Căci o iubire profundă, de nivel superior, nu se stinge niciodată. Poţi rămâne prieten la cataramă după o despărţire, dacă există acest sentiment. După cum iubirea părintelui pentru copilul său nu se stinge orice-ar fi.
Poate sunt idealistă, cel mai probabil sunt, dar nu aş vrea să-mi pierd timpul cu iubiri false. Nu am nevoie „să capăt experienţă” în relaţii inutile, sunt multe alte lucruri mai folositoare pe care le-aş putea face în timpul pierdut astfel. Din fericire pentru mine, am fost ferită, instinctual poate, de multe astfel de relaţii inutile. Căci dacă numai unul iubeşte şi celălalt nu, iar nu poate fi iubire. Nu poate fi numită iubire ceva ce nu este reciproc. Şi mă refer la o relaţie în ansamblul ei, nu la ceea ce simte doar o persoană. A fi îndrăgostit diferă de a iubi. Îndrăgosteala trece la fel de repede cum a şi izbucnit, asta dacă nu se transformă, treptat, într-o iubire profundă. Iubirea este veşnică, nu se stinge.
A iubi înseamnă, mai mult decât atracţia fizică, să-ţi pese de persoana respectivă, să îi doreşti binele, să fii chiar capabil de sacrificiu (în sensul constructiv) şi să poţi accepta, atunci când este cazul, că persoana cealaltă nu simte ce simţi şi tu. Poate părea dureros, dar toate au rostul lor. Nimic nu este întâmplător. Suferinţele şi greutăţile sunt menite să ne întărească. Dragoste cu forţa nu se poate, iar dacă se poate nu mai este dragoste, este altceva. De iubire nici nu mai poate fi vorba. Unii acceptă să mintă şi să fie minţiţi într-o relaţie superficială doar pentru a nu fi singuri, însă aceasta este în dezavantajul lor. Astfel de relaţii creează slăbiciune şi dependenţă. Cei mai mulţi acceptă fără să-şi dea seama astfel de situaţii, dar dacă sunt conştienţi este cu atât mai grav.
Nu în ultimul rând, structura piramidală a iubirii presupune să nu poţi ajunge la un nivel superior fără a-l depăşi pe cel anterior. Aşadar, mi-e greu să cred că indivizi care nu au instinctul primar de a-şi iubi rasa şi patria mamă, cu tot ce are ea mai bun, ar putea avea capacitatea de a ajunge la un nivel superior al iubirii. Aşa ceva nu este posibil, poate doar să existe vreo excepţie accidentală care să confirme regula. După cum nu poţi ajunge la iubirea deplină a divinităţii fără a cunoaşte temeinic toate celelalte stadii ale sentimentului.
Ce-am visat eu azi-noapte…
08/03/2008
… poate fi citit aici –> Vis
