A venit primăvara…

Se simte că a venit primăvara. E o atmosferă pe măsură.

E superb, îmi place nespus de mult! Copacii au înmugurit, la fel şi arbuştii… Iarba de un verde crud acoperă pământul umed, iar toporaşii violet înfrumuseţează cromatic şi olfactiv peisajul. N-am mai văzut de ceva timp atât de mulţi toporaşi în faţa blocului, aşa cum sunt anul ăsta. Când eram mică era plin de toporaşi, între timp s-au rărit. Dar acum parcă a reînviat de-a binelea întreaga natură. De parcă toporaşii ar fi stat ascunşi atâţia ani pentru a-şi face reapariţia abia acum.

Nu e cald, nici frig. E numai bine. E răcoare şi simt cum o adiere rece trece prin mine aducând cu ea miresme de muguri şi flori. Îmi amintesc cum mă trezeam anul trecut dis-de-dimineaţă şi coboram colina universităţii din Braşov. Se simţea o mireasmă îmbătătoare de flori în aerul rece şi pur de munte. Iar in zare se vedeau munţii înzăpeziţi. Ce frumuseţe! Cerul albastru era presărat de nouri albi şi pufoşi, la fel este şi acum, iar razele Soarelui cuprindeau întreaga natură. O lumină puternică scălda totul, mângâindu-mă şi pe mine cu a sa asprime dătătoare de viaţă. Aerul acela rece şi pur… Mireasma copacilor înfloriţi şi a ierbii crude… Munţii ce se observau în zare…

Aici se văd dealuri, dar au şi ele farmecul lor. Nu e acelaşi peisaj, e ceva diferit, dar toporaşii aceştia mă bucură mult. Iar aerul rece este destul pentru a-mi întări încă o dată întreaga fiinţă. Parcă lipseşte din peisaj un personaj cu pleata din frânturi de Soare, dar… asta e! Nu se poate şti ce va fi… Oricum, cert e că toate au loc la timpul potrivit şi au atunci farmecul lor. Mi-ar plăcea să cutreierăm împreună munţi, să păşim sub crengile înmugurite ale pădurii, să întâlnim în calea noastră pârâiaşe şi izvoare… Să respirăm din acelaşi aer proaspăt de primăvară. Fi-va oare vreodată posibil aşa ceva? Eminescu nu ştiu dacă a trăit şi altfel decât cu gândul superbele scene descrise în poeziile sale, dar el a fost un mare om! Zeii ne-au dat fiecăruia un scop în această lume, iar dacă n-o fi ăsta, ceva tot va fi… Of, pădurea înmiresmată şi comuniunea cu natura, comuniunea cu zeii… Uitate-au fost, uitate vor mai fi, dar nu pentru prea multă vreme!

În urmă cu vreo doi ani, tot la început de primăvară, fuseseră câteva zile mai calde, încât înmuguriseră copacii şi răsăriseră flori, iar mai apoi a dat îngheţul şi a şi nins. Îmi amintesc că am fost chiar în dimineaţa respectivă în Parcul Copou, pe unde şi-a dus şi Eminescu veacul cândva, şi am fost fermecată de peisaj! Era o linişte de mormânt, iar panseluţe viu colorate în nuanţe de violet erau acoperite de o zăpadă de un alb pur, strălucitor şi rece. Câtă frumuseţe! Îmi părea rău că nu aveam o cameră foto cu care să imortalizez momentul, dar chiar dacă aş fi avut, nu se compară ansamblul senzaţiilor trăite atunci cu o simplă imagine plastică. Pentru câteva clipe parcă eram în contact cu altă lume. Nu mai era nimeni in parc, eram doar eu şi natura din jurul meu. Eram în spatele teiului lui Eminescu, faţă în faţă cu statuia lui mai bine zis, şi priveam fără cuvinte panseluţele acoperite de zăpadă.

Asta îmi aminteşte de Sarmizegetusa în preajma solstiţiului de iarnă, tot în urmă cu vreo doi ani… Era totul acoperit de un strat de zăpadă albă şi pură, nu simţeam nici o adiere de vânt, o tăcere înmărmurea totul. Templele închinate zeilor noştri erau tot acolo unde au fost şi în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă din ele nu s-a mai păstrat mare lucru şi au fost profanate în numeroase rânduri. Era un paradis îngheţat la Sarmizegetusa. Nu pot descrie ce-am simţit atunci, în orice caz, zeii noştri şi ai strămoşilor noştri nu au murit şi nu vor muri niciodată. Au fost poate daţi uitării de unii, li s-a înlocuit poate numele de către alţii, dar ei au rămas şi vor mai rămâne. Atâta timp cât există sângele nostru străbun, vor exista şi zeii noştri.

Dacă sângele nostru s-ar fi stins, nu ar fi existat niciodată un Mihai Eminescu, de exemplu. Nu ar mai fi fost nici satul elogiat de Blaga, nu ar mai fi existat nici creaţia folclorică păstrătoare a tradiţiei străbune, elogiu adus naturii, zeilor şi spiritelor neamului. Mi-e dor de codrul prin care s-au perindat atâtea, care a ţinut adăpost atâtor fapte şi atâtor haiduci, de pădurea Dobrina unde s-au pus bazele renaşterii unui neam!

Va veni ea şi vara, când pădurea deasă va ţine loc de adăpost, acum e abia înmugurită şi trezită la o nouă viaţă. Îmi amintesc de visul avut în urmă cu destul de multe nopţi şi care anunţa o renaştere ce se lasă încă aşteptată… Nu-mi amintesc prea bine să fi văzut vreodată în viaţa asta o auroră boreală, dar niciodată nu e prea târziu. Ştiu că va veni clipa, iar asta o pot confirma şi runele ce ascund atâta înţelepciune străveche.

N-am întâlnit nici un blond chiar la Gura Humorului, iar mormintele de pe la 1800 erau de mult uitate… Pietrele funerare erau erodate de ploaie şi vânt, dar şoaptele strămoşilor tot le-am putut auzi, chiar dacă pe moment nu le-am putut descifra. Poate am întâlnit ce căutam şi nu ştiu încă. Timpul va răspunde la toate întrebările.

Lupta trebuie continuată, căci viaţa e o luptă. Cine nu luptă nu are dreptul la nimic din lumea asta. Trebuie răbdare, la care se adaugă comuniune cu natura şi străbunii, comuniune cu zeii sângelui ce ne curge prin vine. Gott/Götter mit uns!