Eliade, despre creştinism şi păgânism

[...] după cum a arătat Jean Seznec în interesanta sa lucrare The Survival of the Pagan Gods, zeii greci euhemerizaţi, deşi îşi pieduseră formele clasice şi se camuflaseră sub deghizările cele mai neaşteptate, au supravieţuit de-a lungul evului mediu. „Redescoperirea efectuată de Renaştere constă mai ales în restaurarea formelor pure, «clasice». Şi dealtminteri, tocmai spre sfârşitul Renaşterii şi-a dat lumea occidentală seama că nu există nici o posibilitate de a împăca «păgânismul» greco-latin cu creştinismul; în timp ce evul mediu nu considera antichitatea ca fiind un mediu istoric distinct, o perioadă încheiată.”

Aşa se explică de ce o mitologie secularizată şi un panteon euhemerizat au supravieţuit şi au devenit, de la Renaştere încoace, obiect de cercetare ştiinţifică, aceasta pentru motivul că antichitatea muribundă nu mai credea nici în zeii lui Homer, nici în sensul originar al miturilor lor. Această moştenire mitologică a putut fi acceptată şi asimilată de creştinism pentru că nu mai era purtătoare de valori religioase vii. Ea devenise un „tezaur cultural”. La drept vorbind, moştenirea clasică a fost „salvată” de către poeţi, artişti şi filozofi. De la sfârşitul antichităţii şi până la Renaştere, chiar până la al XVII-lea secol, zeii şi miturile lor – deşi nici o persoană cultivată nu mai credea în ele în sensul literal al cuvântului – au fost vehiculate de operele, de creaţiile literare şi artistice.

Miturile greceşti „clasice” reprezintă triumful operei literare asupra credinţei religioase. Nu dispunem de nici un mit grec transmis împreună cu contextul său cultural. Cunoaştem miturile sub formă de „document” literar şi artistic, iar nu ca izvor, sau ca expresie a unei experienţe religioase solidară cu un rit. O întreagă regiune, vie, populară, a religiei greceşti, ne scapă, şi aceasta tocmai pentru că nu ne-a fost descrisă sistematic, în scris.

[...] Faptul că „formele clasice” ale gândirii mitice au fost „compromise” de critica raţionalistă nu înseamnă că această gândire este definitiv suprimată. Elitele intelectuale descoperiseră alte mitologii susceptibile de a justifica şi de a articula noi concepţii religioase. Erau, în primul rând, religiile misterelor, de la cele celebrate la Eleusis şi la confreriile orfico-pitagoriciene, până la misterele greco-orientale, devenite atât de populare în Roma imperială şi în provincii. Erau apoi şi ceea ce s-ar putea numi mitologiile sufletului, soteriologiile elaborate de neopitagoricieni, de neoplatonicieni şi de gnostici. Mai trebuie adăugată şi expansiunea cultelor şi a mitologiilor solare, a mitologiilor astrale şi funerare, precum şi tot felul de „superstiţii” şi „mitologii elementare” populare.

Am amintit aceste câteva fapte ca să nu se creadă că demitizarea lui Homer şi a religiei clasice ar fi creat un vid religios, în care creştinismul s-ar fi instalat fără vreo împotrivire. În realitate, creştinismul s-a lovit de mai multe tipuri de religiozitate. Adevărata împotrivire n-a venit din partea religiei şi a mitologiei „clasice”, alegorizate şi euhemerizate; forţa acestora era mai ales de ordin politic şi cultural; cetatea, statul, imperiul, prestigiul incomparabil al culturii greco-romane alcătuiau un edificiu uriaş. Dar din punctul de vedere al unei religii vii, acest edificiu era precar, gata să se prăbuşească îndată ce avea să se ciocnească de o experienţă religioasă autentică.

Adevărata împotrivire a întâmpinat-o creştinismul din partea misterelor şi a soteriologiilor (care urmăreau mântuirea individului şi ignorau sau dispreţuiau formele religiei civile), şi mai ales din partea religiilor şi mitologiilor populare vii din sânul imperiului roman. Asupra acestor religii suntem şi mai puţin informaţi decât asupra religiei populare greceşti şi mediteraneene. Ştim câte ceva despre Zamolxis al geţilor, pentru că Herodot a reprodus oarecare informaţii despre el, luate de la grecii din Helespont. În lipsa acestei mărturii ar fi trebuit să ne mulţumim cu aluzii, ca alte divinităţi trace din Balcani: Derzelas, Bendis, Cotys etc. Ori de câte ori dispunem de informaţii ceva mai puţin sumare asupra religiilor precreştine ale Europei, ne dăm seama de complexitatea şi de bogăţia lor. Dar cum atâta timp cât nu au fost păgâne aceste popoare n-au produs cărţi, nu vom cunoaşte niciodată în mod temeinic religiile şi mitologiile lor originare.

Şi totuşi, era vorba de o viaţă religioasă şi de o mitologie de ajuns de puternice ca să reziste timp de zece veacuri creştinismului şi nenumăratelor ofensive ale autorităţilor ecleziastice. Această religie avea o structură cosmică şi vom vedea că a sfârşit prin a fi tolerată şi asimilată de biserică. Într-adevăr, creştinismul rural, mai ales în Europa meridională şi de sud-est, posedă o dimensiune cosmică.

[...] religiile şi mitologiile populare, singurele forme păgâne vii în momentul triumfului creştinismului (dar despre care nu ştim mai nimic, de vreme ce n-au căpătat o expresie scrisă) au supravieţuit, creştinizate, în tradiţiile populaţiilor rurale. Dat fiind că în fond era vorba de o religie de structură agricolă, ale cărei rădăcini se înfigeau în neolitic, e probabil că folclorul religios european mai păstrează încă până în ziua de azi o moştenire preistorică.

[...] Creaţiile populare şi tradiţiile orale nu vor fi valorificate decât foarte târziu, în epoca romantismului german; avem de-a face cu un interes de anticar. Creaţiile populare, în care încă mai supravieţuiesc comportarea şi universul mitic, au oferit uneori un izvor de inspiraţie celor câţiva mari artişti europeni. Asemenea creaţii populare n-au jucat încă niciodată un rol important în cultură. Ele au sfârşit prin a fi tratate ca nişte „documente” şi, ca atare, solicită curiozitatea anumitor specialişti, Ca să poată interesa pe omul modern, această moştenire tradiţională orală trebuie să fie înfăţişată sub formă de carte…

[...] Proclamând Întruparea, Învierea şi Înălţarea Cuvântului, creştinii erau convinşi că nu înfăţişează un nou mit. În realitate, ei foloseau categoriile gândirii mitice. Ei nu puteau, fără îndoială, să recunoască această gândire mitică în mitologiile desacralizate ale contemporanilor lor, păgâni culţi. Este însă evident că, pentru creştinii de toate confesiunile, cerul vieţii religioase îl constituie drama lui Isus Cristos. Deşi întâmplată în istorie, această dramă a făcut cu putinţă mântuirea; în consecinţă, nu există decât un
singur mijloc de a obţine mântuirea: reiterarea rituală a acestei drame exemplare şi imitarea modelului suprem, revelat de viaţa şi învăţătura lui Isus. Iar această comportare religioasă e solidară cu gândirea mitică autentică.

Trebuie să adăugăm deîndată că, prin însuşi faptul că este o religie, creştinismul a trebuit să păstreze cel puţin o comportare mitică: timpul liturgic, adică recuperarea periodică a acelui illud tempus al „începuturilor”. „Experienţa religioasă a creştinului se întemeiază pe imitaţia lui Cristos ca model exemplar, pe repetiţia liturgică a vieţii, a morţii şi a învierii Domnului, şi pe contemporaneitatea creştinului cu acel illud tempus care începe la Naşterea în Bethleem şi se încheie provizoriu cu Înălţarea.” Însă, cum am văzut, „imitarea unui model transuman, repetarea unui scenariu exemplar şi întreruperea timpului profan printr-o deschidere spre Timpul cel Mare constituie notele esenţiale ale «comportării mitice», adică ale omului societăţilor arhaice, care găseşte în mit izvorul însuşi al existenţei sale”.

Deşi timpul liturgic este un timp circular, creştinismul, moştenitor credincios al iudaismului, acceptă totuşi timpul linear al istoriei: lumea a fost creată o singură dată şi va avea un singur sfârşit; Întruparea a avut loc o singură dată, în timpul istoric, şi nu va avea loc decât o singură Judecată. Încă de la început, creştinismul a suferit influenţe multiple şi contradictorii, mai ales cele ale gnosticismului, ale iudaismului şi ale „păgânismului”. Reacţia bisericii n-a fost uniformă. Părinţii bisericii au dus o luptă neîmpăcată împotriva acosmismului şi ezoterismului gnozei; ei au păstrat totuşi elementele gnostice aflate în Evanghelia lui Ioan, în Epistolele Sf. Pavel şi în unele scrieri primitive. Dar, în ciuda persecuţiilor, gnosticismul n-a fost niciodată extirpat în mod radical, şi anumite mituri gnostice, mai mult sau mai puţin camuflate, au reapărut în literatura orală şi scrisă a evului mediu.

Cât despre iudaism, acesta a oferit bisericii o metodă alegorică de interpretare a Scripturii, şi mai ales modelul prin excelenţă a „istoricizării” sărbătorilor şi simbolurilor religiei cosmice. „Iudaizarea” creştinismului primitiv este echivalentă cu „istoricizarea” lui, cu hotărârea primilor teologi de a lega istoria propovăduirii Isus şi a bisericii născânde de istoria sfântă a poporului lui Israel. Iudaismul „istoricizase” însă un anumit număr de sărbători sezoniere şi de simboluri cosmice, legându-le de evenimente importante ale istoriei lui Israel (cf. Sărbătoarea cuştilor, Paştile, Sărbătoarea luminilor, numită şi Hanuca etc.). Părinţii bisericii au urmat aceeaşi cale: au „creştinizat” simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi mediteraneene, legându-le de o „istorie sfântă”. Această „istorie sfântă” depăşea în chip firesc cadrele Vechiului Testament şi îngloba acum Noul Testament, propovăduirile Apostolilor şi, mai târziu, vieţile sfinţilor. Un anumit număr de simboluri cosmice – Apa, Pomul şi Via, plugul şi securea, corabia, carul etc. – fuseseră deja asimilate de iudaism şi au putut fi destul de uşor integrate în doctrina şi în practica bisericii, dobândind un înţeles sacramental sau ecleziologic.

Adevăratele dificultăţi s-au ivit mai târziu, când misionarii creştini au fost, mai ales în Europa centrală şi occidentală, puşi faţă în faţă cu religiile populare vii. Vrând nevrând, ei au sfârşit prin a „creştina” divinităţile şi miturile „păgâne” care nu se lăsau extirpate. Un mare număr de zei sau de eroi ucigători de balauri au devenit nişte Sfinţi Gheorghe; zeii furtunii s-au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeiţe ale fertilităţii au fost asimilate cu Fecioara Maria sau cu alte sfinte. S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit, camuflată sau transformată, în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu de elemente „păgâne” (adică, aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi în sud-estul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţisau încă, la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie.

S-a reproşat bisericii catolice şi celei ortodoxe că au acceptat un număr atât de mare de elemente păgâne. Aceste critici erau oare întotdeauna justificate? Pe de o parte, „păgânismul” nu a putut supravieţui decât creştinat, fie chiar numai şi superficial. Această politică de asimilare a unui „păgânism” care nu putea fi nimicit nu constituia o inovaţie; însăşi biserica primitivă acceptase şi asimilase o mare parte a calendarului sacru precreştin. Pe de altă parte, ţăranii, prin însuşi modul lor de a exista în cosmos, nu erau atraşi de un creştinism „istoric” şi moral. Experienţa religioasă specifică a populaţiilor rurale era alimentată de ceea ce s-ar putea numi un „creştinism cosmic”. Ţăranii din Europa înţelegeau creştinismul ca o liturghie cosmică. Misterul cristologic angaja deopotrivă destinele Cosmosului. „Natura întreagă suspina în aşteptarea Învierii”: iată unul dintre motivele centrale atât al liturghiilor pascale, cât şi al folclorului religios al creştinătăţii orientale. Solidaritatea mistică cu ritmurile cosmice, violent atacată de profeţii Vechiului Testament şi de-abia tolerată de biserică, se află în centrul vieţii religioase a populaţiilor rurale, mai ales al celor din Europa de sud-est. Pentru toată această parte a creştinătăţii, „Natura” nu este lumea păcatului, ci opera lui Dumnezeu. După Întrupare, lumea a fost restabilită în gloria ei iniţială; acesta este motivul pentru care atât Cristos cât şi Biserica au fost încărcaţi cu atâtea simboluri cosmice. În folclorul religios al sud-estului european, tainele sanctifică totodată natura.

Pentru ţăranii din Europa orientală, această atitudine nu numai că nu implica o „păgânizare” a creştinismului, ci, dimpotrivă, reprezenta un fel de „creştinare” a religiei strămoşilor. Când se va scrie istoria acestei „teologii populare”, aşa cum poate fi surprinsă mai ales în sărbătorile sezoniere şi în folclorul religios, ne vom da seama că „creştinismul cosmic” nu este o formă nouă de păgânism, nici un sincretism păgâno-creştin. El este o creaţie religioasă originală în care eshatologia şi soteriologia sunt afectate de dimensiuni cosmice; mai mult încă: fără a înceta de a fi Pantocratorul, Cristos coboară
pe pământ şi-i vizitează pe ţărani, aşa cum proceda în mitul populaţiilor arhaice Fiinţa Supremă înainte de a se transforma într-un deus otiosus; acest Cristos nu este „istoric”, de vreme ce conştiinţa populară nu poartă interes cronologiei, nici exactităţii evenimentelor şi autenticităţii personajelor istorice. Să ne ferim a trage concluzia că, pentru populaţiile rurale, Cristos nu este altceva decât o „divinitate” moştenită de la vechile politeisme. Nu există contradicţie între imaginea lui Cristos din Evanghelii şi din biserică şi aceea din folclorul religios: Naşterea lui Isus, învăţătura şi minunile sale, răstignirea pe cruce şi învierea constituie temele esenţiale ale acestui creştinism popular. Pe de altă parte, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu „pagân”: totul se învârteşte în jurul Mântuirii omului prin Cristos; în jurul credinţei, a speranţei şi a iubirii aproapelui, în jurul unei lumi care este „bună”, pentru că a fost creată de Dumnezeu-Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu-Fiul; în jurul unei existenţe umane nerepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie; omul e liber să aleagă binele sau răul, dar el nu va fi judecat numai după aceată alegere.

[...]

Începem azi să ne dăm seama că ceea ce se numeşte „iniţiere” este consubstanţial condiţiei umane, că orice existenţă se constituie dintr-un şir neîntrerupt de „probe”, de „morţi” şi „învieri”, oricare ar fi dealtminteri termenii de care limbajul modern se foloseşte spre a traduce aceste experienţe (religioase, la origine).

Mircea Eliade, Aspecte ale mitului