Despre copil şi despre căsătorie

Am, frate, o întrebare doar pentru tine. Ca pe sondă ţi-o scufund în suflet, ca să-i cunosc adâncul.

Eşti tânăr şi-ţi doreşti soţie şi copil. Dar te întreb: eşti tu bărbatul ce are dreptul să-şi dorească un copil?

Eşti tu învingătorul, stăpân pe tine, înşelător al propriilor simţuri, domn peste ale tale virtuţi? Asta te întreb.

Sau în dorinţa ta vorbesc doar animalul şi nevoia sa? Sau singurătatea vorbeşte? Sau nemulţumirea de sine?

Izbânda ta şi libertatea, ele ar trebui să dorească un copil. Numai atunci ai înălţa vii monumente din libertatea ta şi din izbândă.

Ţi-ar trebui să construieşti ceva ce să te depăşească. Dar mai întâi îţi cer să fii tu bine construit, atât la trup, cât şi la suflet.

Că nu e vorba doar să sporeşti rasa, ci s-o înalţi mai sus. La asta ar fi bine să-ţi ajute raiul căsniciei.

Ar trebui să-ţi faci un trup superior, un prim mijloc, o roată care se-nvârte dintru sine – ţi-ar trebui să fii un creator.

Căsătorie: numesc astfel voinţa de-a zămisli în doi fiinţa unică ce-ar fi să-i depăşească pe cei ce au ivit-o-n lume. Respect unul de altul, iată ce zic că e căsătoria, respectul celor pe care-i însufleţeşte o unică voinţă.

Acesta ar trebui să fie înţelesul şi adevărul căsniciei tale. Iar aceleia pe care gloata şi cei uşurateci o numesc căsătorie, vai, aceleia ce nume să-i aflu?

Vai! Mizerie a sufletului în doi! Vai, necurăţie a sufletului în doi! Vai! Sărmană mulţumire în doi!

Iată ceea ce numesc cei mulţi căsătorie! Şi mai pretind să se aibă ştire-n ceruri de astfel de căsătorii!

Ei bine, mie nu-mi trebuie un cer de uşurateci. Nu-mi plac defel aceste animale prinse-n urzelile cereşti!

Nu-mi place nici Dumnezeul care se-arată şchiopătând, ca să sfinţească ceea ce nu el a unit!
Nu râdeţi de astfel de căsătorii. Care copil n-ar trebui să-şi plângă părinţii?

Omul acela îmi păruse destul de respectabil şi de copt, ca să-nţeleagă rostul pământului – dar, după ce-i văzui nevasta, pământul îmi păru o casă de nebuni.

Într-adevăr, aş vrea să se cutremure pământul, dacă un sfânt se împreună cu o gâscă!

Cutare, pornise ca un erou în căutare de adevăr şi n-a aflat decât o mică minciună împodobită. Şi asta numeşte el căsătoria sa!

Cutare altul, părea chibzuit în neguţătoria sa, şi greu de împăcat în gusturi. Dar, dintr-o dată, şi-a greşit pe totdeauna însoţirea. Şi asta numeşte el căsătorie.

Al treilea, căuta o servitoare cu virtuţi de înger. Dar dintr-o dată se făcu el servitorul femeii şi, deci, a trebuit să se mai facă şi înger!

Eu n-am aflat decât cumpărători prudenţi, cu ochii plini de viclenie. Însă chiar cel ce trece drept cel mai viclean, când se căsătoreşte, îşi cumpără o pisicuţă.

Mulţime de mărunte nebunii, asta numiţi voi dragoste. Iar nebuniilor le pune căsnicia capăt, cu o tâmpenie îndelungă.

Iubirea voastră pentru femeie şi a femeii pentru bărbat: ah, de-ar fi-semnat aceasta milă, pentru ascunşii zei suferinzi, dar mai adesea nu-i decât că două animale se recunosc.

Şi chiar iubirea voastră cea mai prielnică, nu-i altceva decât metaforă extatică şi dureroasă înflăcărare. O torţă, ce-ar trebui să lumineze calea voastră către culmi.

Dar într-o zi iubi-veţi mai presus decât voi înşivă. Ci învăţaţi, mai înainte, ca să iubiţi astfel. Căci pentru aceasta trebuit-a să goliţi amarul caliciu al iubirii voastre.

Există amărăciune în caliciul iubirii, chiar şi-n acela al celei mai potrivite iubiri. Aşa ni se dăruieşte năzuinţa către Supraom; aşa însetezi, o, creatorule!

Setea creatorului – săgeată a dorinţei ţintind spre Supraom. Zi-mi, frate al meu, acestea le cauţi tu în căsătorie?

Asemenea voinţă şi căsnicie, îmi sunt de-a pururi sfinte.

Aşa grăit-a Zarathustra.

(Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra)