Paradoxul „naţionalismului comunist”

Tragedia personală a lui Ceauşescu a fost determinată de tragedia partidului său, o mişcare politică lipsită total de legitimitate istorică. Comunismul românesc (şi liderii săi) nu a fost niciodată capabil să scape de complexul de inferioritate cauzat de marginalitatea partidului în viaţa politică şi intelectuală a României dintre cele două războaie. Comuniştii români nu au reuşit să genereze o acţiune politică de masă şi au fost, în general, percepuţi ca elemente alienate a căror răzvrătire împotriva ordinii existente era motivată în special de resentimente de natură etnică sau psihologică. Ei formau o minusculă minoritate mesianică – ce nu a depăşit niciodată o mie de membri înainte de 23 august 1944 –, dedicată fără şovăire Cominternului stalinist. Mai mult, în timpul perioadei de ilegalitate, P.C.R. a ignorat cu dispreţ valorile naţionale şi, mai ales, angajamentul faţă de apărarea graniţelor de după 1918. Problema centrală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică – chestiunea Basarabiei – a fost prezentată în documentele P.C.R. în concordanţă deplină cu pretenţiile imperialiste staliniste. Indiferent de interpretările formulate retroactiv – iar comuniştii români au fost experţi în încâlcirea şi alterarea semnificaţiilor –, nu există nici o îndoială că aceştia au ieşit din faza de clandestinitate cu o credibilitate foarte redusă în privinţa patriotismului lor. În timpul primilor ani de exercitare a puterii, P.C.R. a manevrat cu disperare pentru a-şi extinde baza de masă, dar fără să reuşească să obţină altceva decât o susţinere simulată şi o aderenţă falsă din partea segmentelor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

În mod paradoxal, după 1962-1963 şi mai strident după venirea lui Ceauşescu la putere în martie 1965, acelaşi partid nu a ezitat să se angajeze în campanii naţionaliste intense, obţinând capital politic de pe urma năzuinţelor patriotice reprimate ale intelectualilor români şi pretinzând că reprezintă cele mai sacre valori naţionale. Prin această substituire frauduloasă, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat ca un maestru în arta manipulării şi i-a întrecut pe mentorii săi stalinişti în viclenie cinică şi ipocrizie. Omul care acceptase fără remuşcări politica antiromânească a Cominternului şi care a dus la bun sfârşit cu obedienţă cele mai respingătoare campanii staliniste între 1948 şi 1965 (colectivizarea forţată a agriculturii, epurările succesive din partid şi din armată, persecutarea intelectualilor şi studenţilor, pentru a enumera doar câteva dintre „realizările” sale de partid) a pozat, după numirea sa ca secretar general în 1965, în apostolul românismului şi a încercat să inventeze o versiune proprie de comunism naţional. A existat un grad ridicat de fariseism în această uzurpare a simbolurilor naţionale: cabotinismul a fost o caracteristică importantă a practicii comuniste româneşti.

[...] Instituţiile economice, politice şi culturale staliniste, precum şi metodele de tip stalinist au fost păstrate cu vigilenţă atât în România lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cea a lui Ceauşescu. [...] Istoria partidului a trebuit rescrisă – George Orwell observa că nimic nu este mai imprevizibil într-un sistem comunist decât trecutul – în beneficiul noului lider. Din moment ce faptele eroice lipseau în mod evident din trecutul său, Ceauşescu a pus bazele unui cult al personalităţii ce avea drept scop să creeze o legătură între acţiunile sale şi cele ale voievozilor medievali şi ale conducătorilor traco-daci care au sfidat Imperiul Roman. Pentru a cultiva mitul unei naţiuni socialiste unite şi omogene şi pentru a întări controlul partidului asupra sferei private, Ceauşescu a luat măsuri draconice împotriva avortului. Românii trebuiau să se comporte ca fiice şi fii loiali ai patriei socialiste (sau, mai degrabă, ai partidului?). [...] naivii observatori occidentali de multe ori n-au reuşit să facă deosebirea între cabotinismul narcisist şi patriotismul adevărat.

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate