Ducele Huan din Ch’i citea o carte într-un capăt al sălii; rotarul făcea o roată în celălalt capăt. Punându-şi jos ciocanul şi dalta, acesta l-a strigat pe duce şi l-a întrebat ce carte citea. “Una în care sunt păstrate cuvintele înţelepţilor”, răspunse ducele. “Sunt vii, aceşti înţelepţi?” a întrebat rotarul. “O, nu”, zise ducele, “sunt morţi”. “În acest caz”, zise rotarul, “ceea ce citiţi nu poate fi altceva decât drojdia şi pleava oamenilor de demult”. “Cum îndrăzneşti tu, un rotar, să aduci dojană cărţii pe care o citesc eu? Dacă poţi lămuri ce ai spus, voi trece cu vederea. Dacă nu, vei pieri.” “Ca rotar”, a răspuns acesta, “eu văd lucrurile aşa: atunci când fac o roată, dacă lovitura mea e prea înceată, atunci ea taie adânc, dar nu este sigură; dacă lovitura mea e prea iute, atunci e sigură, dar nu taie adânc. Viteza potrivită, nici prea lentă, nici prea iute, nu vine la îndemână decât dacă pleacă din inimă. E ceva ce nu poate fi pus în cuvinte/ reguli; e aici o artă pe care n-o pot explica nici fiului meu. De aceea mi-e cu neputinţă să-l las pe el să-mi preia munca, şi iată-mă, la vârsta de şaptezeci de ani, încă fac roţi. După părerea mea la fel trebuie să fi fost şi cu oamenii din vechime. Tot ceea ce merita să fie transmis mai departe, a murit odată cu ei; restul, l-au pus în cărţi. Iată de ce am spus că ceea ce citeaţi era drojdia şi pleava oamenilor de demult.”

Chuang Tzu

Tragedia personală a lui Ceauşescu a fost determinată de tragedia partidului său, o mişcare politică lipsită total de legitimitate istorică. Comunismul românesc (şi liderii săi) nu a fost niciodată capabil să scape de complexul de inferioritate cauzat de marginalitatea partidului în viaţa politică şi intelectuală a României dintre cele două războaie. Comuniştii români nu au reuşit să genereze o acţiune politică de masă şi au fost, în general, percepuţi ca elemente alienate a căror răzvrătire împotriva ordinii existente era motivată în special de resentimente de natură etnică sau psihologică. Ei formau o minusculă minoritate mesianică – ce nu a depăşit niciodată o mie de membri înainte de 23 august 1944 –, dedicată fără şovăire Cominternului stalinist. Mai mult, în timpul perioadei de ilegalitate, P.C.R. a ignorat cu dispreţ valorile naţionale şi, mai ales, angajamentul faţă de apărarea graniţelor de după 1918. Problema centrală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică – chestiunea Basarabiei – a fost prezentată în documentele P.C.R. în concordanţă deplină cu pretenţiile imperialiste staliniste. Indiferent de interpretările formulate retroactiv – iar comuniştii români au fost experţi în încâlcirea şi alterarea semnificaţiilor –, nu există nici o îndoială că aceştia au ieşit din faza de clandestinitate cu o credibilitate foarte redusă în privinţa patriotismului lor. În timpul primilor ani de exercitare a puterii, P.C.R. a manevrat cu disperare pentru a-şi extinde baza de masă, dar fără să reuşească să obţină altceva decât o susţinere simulată şi o aderenţă falsă din partea segmentelor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

În mod paradoxal, după 1962-1963 şi mai strident după venirea lui Ceauşescu la putere în martie 1965, acelaşi partid nu a ezitat să se angajeze în campanii naţionaliste intense, obţinând capital politic de pe urma năzuinţelor patriotice reprimate ale intelectualilor români şi pretinzând că reprezintă cele mai sacre valori naţionale. Prin această substituire frauduloasă, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat ca un maestru în arta manipulării şi i-a întrecut pe mentorii săi stalinişti în viclenie cinică şi ipocrizie. Omul care acceptase fără remuşcări politica antiromânească a Cominternului şi care a dus la bun sfârşit cu obedienţă cele mai respingătoare campanii staliniste între 1948 şi 1965 (colectivizarea forţată a agriculturii, epurările succesive din partid şi din armată, persecutarea intelectualilor şi studenţilor, pentru a enumera doar câteva dintre „realizările” sale de partid) a pozat, după numirea sa ca secretar general în 1965, în apostolul românismului şi a încercat să inventeze o versiune proprie de comunism naţional. A existat un grad ridicat de fariseism în această uzurpare a simbolurilor naţionale: cabotinismul a fost o caracteristică importantă a practicii comuniste româneşti.

[…] Instituţiile economice, politice şi culturale staliniste, precum şi metodele de tip stalinist au fost păstrate cu vigilenţă atât în România lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cea a lui Ceauşescu. […] Istoria partidului a trebuit rescrisă – George Orwell observa că nimic nu este mai imprevizibil într-un sistem comunist decât trecutul – în beneficiul noului lider. Din moment ce faptele eroice lipseau în mod evident din trecutul său, Ceauşescu a pus bazele unui cult al personalităţii ce avea drept scop să creeze o legătură între acţiunile sale şi cele ale voievozilor medievali şi ale conducătorilor traco-daci care au sfidat Imperiul Roman. Pentru a cultiva mitul unei naţiuni socialiste unite şi omogene şi pentru a întări controlul partidului asupra sferei private, Ceauşescu a luat măsuri draconice împotriva avortului. Românii trebuiau să se comporte ca fiice şi fii loiali ai patriei socialiste (sau, mai degrabă, ai partidului?). […] naivii observatori occidentali de multe ori n-au reuşit să facă deosebirea între cabotinismul narcisist şi patriotismul adevărat.

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate

[…] Această organizare a tineretului va rezolva însăşi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inaniţie, prin lipsă de alimentare. Lozinca întregii generaţii trebuie să fie: nici un tânăr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trădător al generaţiei sale şi al neamului. Pentru că el, prin prezenţa lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înălţarea puterii politicianiste. Trădător este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe frontul fraţilor săi şi trece pe poziţia inamicului. Deşi poate nu va trage cu propria sa armă, dar chiar dacă va aduce numai apă pentru a răcori pe cei ce trag, el este părtaş la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor săi şi deci trădător al cauzei.

Teoria care ne îndeamnă să intrăm toţi în partide, pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă şi perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi şi noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră şi nu reuşeşte să-i îndulcească apa, ci din contră se face sărată şi cea dulce, tot aşa şi noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica şi pe noi.

Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari
[…] după cum a arătat Jean Seznec în interesanta sa lucrare The Survival of the Pagan Gods, zeii greci euhemerizaţi, deşi îşi pieduseră formele clasice şi se camuflaseră sub deghizările cele mai neaşteptate, au supravieţuit de-a lungul evului mediu. „Redescoperirea efectuată de Renaştere constă mai ales în restaurarea formelor pure, «clasice». Şi dealtminteri, tocmai spre sfârşitul Renaşterii şi-a dat lumea occidentală seama că nu există nici o posibilitate de a împăca «păgânismul» greco-latin cu creştinismul; în timp ce evul mediu nu considera antichitatea ca fiind un mediu istoric distinct, o perioadă încheiată.”

Aşa se explică de ce o mitologie secularizată şi un panteon euhemerizat au supravieţuit şi au devenit, de la Renaştere încoace, obiect de cercetare ştiinţifică, aceasta pentru motivul că antichitatea muribundă nu mai credea nici în zeii lui Homer, nici în sensul originar al miturilor lor. Această moştenire mitologică a putut fi acceptată şi asimilată de creştinism pentru că nu mai era purtătoare de valori religioase vii. Ea devenise un „tezaur cultural”. La drept vorbind, moştenirea clasică a fost „salvată” de către poeţi, artişti şi filozofi. De la sfârşitul antichităţii şi până la Renaştere, chiar până la al XVII-lea secol, zeii şi miturile lor – deşi nici o persoană cultivată nu mai credea în ele în sensul literal al cuvântului – au fost vehiculate de operele, de creaţiile literare şi artistice.

Miturile greceşti „clasice” reprezintă triumful operei literare asupra credinţei religioase. Nu dispunem de nici un mit grec transmis împreună cu contextul său cultural. Cunoaştem miturile sub formă de „document” literar şi artistic, iar nu ca izvor, sau ca expresie a unei experienţe religioase solidară cu un rit. O întreagă regiune, vie, populară, a religiei greceşti, ne scapă, şi aceasta tocmai pentru că nu ne-a fost descrisă sistematic, în scris.

[…] Faptul că „formele clasice” ale gândirii mitice au fost „compromise” de critica raţionalistă nu înseamnă că această gândire este definitiv suprimată. Elitele intelectuale descoperiseră alte mitologii susceptibile de a justifica şi de a articula noi concepţii religioase. Erau, în primul rând, religiile misterelor, de la cele celebrate la Eleusis şi la confreriile orfico-pitagoriciene, până la misterele greco-orientale, devenite atât de populare în Roma imperială şi în provincii. Erau apoi şi ceea ce s-ar putea numi mitologiile sufletului, soteriologiile elaborate de neopitagoricieni, de neoplatonicieni şi de gnostici. Mai trebuie adăugată şi expansiunea cultelor şi a mitologiilor solare, a mitologiilor astrale şi funerare, precum şi tot felul de „superstiţii” şi „mitologii elementare” populare.

Am amintit aceste câteva fapte ca să nu se creadă că demitizarea lui Homer şi a religiei clasice ar fi creat un vid religios, în care creştinismul s-ar fi instalat fără vreo împotrivire. În realitate, creştinismul s-a lovit de mai multe tipuri de religiozitate. Adevărata împotrivire n-a venit din partea religiei şi a mitologiei „clasice”, alegorizate şi euhemerizate; forţa acestora era mai ales de ordin politic şi cultural; cetatea, statul, imperiul, prestigiul incomparabil al culturii greco-romane alcătuiau un edificiu uriaş. Dar din punctul de vedere al unei religii vii, acest edificiu era precar, gata să se prăbuşească îndată ce avea să se ciocnească de o experienţă religioasă autentică.

Adevărata împotrivire a întâmpinat-o creştinismul din partea misterelor şi a soteriologiilor (care urmăreau mântuirea individului şi ignorau sau dispreţuiau formele religiei civile), şi mai ales din partea religiilor şi mitologiilor populare vii din sânul imperiului roman. Asupra acestor religii suntem şi mai puţin informaţi decât asupra religiei populare greceşti şi mediteraneene. Ştim câte ceva despre Zamolxis al geţilor, pentru că Herodot a reprodus oarecare informaţii despre el, luate de la grecii din Helespont. În lipsa acestei mărturii ar fi trebuit să ne mulţumim cu aluzii, ca alte divinităţi trace din Balcani: Derzelas, Bendis, Cotys etc. Ori de câte ori dispunem de informaţii ceva mai puţin sumare asupra religiilor precreştine ale Europei, ne dăm seama de complexitatea şi de bogăţia lor. Dar cum atâta timp cât nu au fost păgâne aceste popoare n-au produs cărţi, nu vom cunoaşte niciodată în mod temeinic religiile şi mitologiile lor originare.

Şi totuşi, era vorba de o viaţă religioasă şi de o mitologie de ajuns de puternice ca să reziste timp de zece veacuri creştinismului şi nenumăratelor ofensive ale autorităţilor ecleziastice. Această religie avea o structură cosmică şi vom vedea că a sfârşit prin a fi tolerată şi asimilată de biserică. Într-adevăr, creştinismul rural, mai ales în Europa meridională şi de sud-est, posedă o dimensiune cosmică.

[…] religiile şi mitologiile populare, singurele forme păgâne vii în momentul triumfului creştinismului (dar despre care nu ştim mai nimic, de vreme ce n-au căpătat o expresie scrisă) au supravieţuit, creştinizate, în tradiţiile populaţiilor rurale. Dat fiind că în fond era vorba de o religie de structură agricolă, ale cărei rădăcini se înfigeau în neolitic, e probabil că folclorul religios european mai păstrează încă până în ziua de azi o moştenire preistorică.

[…] Creaţiile populare şi tradiţiile orale nu vor fi valorificate decât foarte târziu, în epoca romantismului german; avem de-a face cu un interes de anticar. Creaţiile populare, în care încă mai supravieţuiesc comportarea şi universul mitic, au oferit uneori un izvor de inspiraţie celor câţiva mari artişti europeni. Asemenea creaţii populare n-au jucat încă niciodată un rol important în cultură. Ele au sfârşit prin a fi tratate ca nişte „documente” şi, ca atare, solicită curiozitatea anumitor specialişti, Ca să poată interesa pe omul modern, această moştenire tradiţională orală trebuie să fie înfăţişată sub formă de carte

[…] Proclamând Întruparea, Învierea şi Înălţarea Cuvântului, creştinii erau convinşi că nu înfăţişează un nou mit. În realitate, ei foloseau categoriile gândirii mitice. Ei nu puteau, fără îndoială, să recunoască această gândire mitică în mitologiile desacralizate ale contemporanilor lor, păgâni culţi. Este însă evident că, pentru creştinii de toate confesiunile, cerul vieţii religioase îl constituie drama lui Isus Cristos. Deşi întâmplată în istorie, această dramă a făcut cu putinţă mântuirea; în consecinţă, nu există decât un
singur mijloc de a obţine mântuirea: reiterarea rituală a acestei drame exemplare şi imitarea modelului suprem, revelat de viaţa şi învăţătura lui Isus. Iar această comportare religioasă e solidară cu gândirea mitică autentică.

Trebuie să adăugăm deîndată că, prin însuşi faptul că este o religie, creştinismul a trebuit să păstreze cel puţin o comportare mitică: timpul liturgic, adică recuperarea periodică a acelui illud tempus al „începuturilor”. „Experienţa religioasă a creştinului se întemeiază pe imitaţia lui Cristos ca model exemplar, pe repetiţia liturgică a vieţii, a morţii şi a învierii Domnului, şi pe contemporaneitatea creştinului cu acel illud tempus care începe la Naşterea în Bethleem şi se încheie provizoriu cu Înălţarea.” Însă, cum am văzut, „imitarea unui model transuman, repetarea unui scenariu exemplar şi întreruperea timpului profan printr-o deschidere spre Timpul cel Mare constituie notele esenţiale ale «comportării mitice», adică ale omului societăţilor arhaice, care găseşte în mit izvorul însuşi al existenţei sale”.

Deşi timpul liturgic este un timp circular, creştinismul, moştenitor credincios al iudaismului, acceptă totuşi timpul linear al istoriei: lumea a fost creată o singură dată şi va avea un singur sfârşit; Întruparea a avut loc o singură dată, în timpul istoric, şi nu va avea loc decât o singură Judecată. Încă de la început, creştinismul a suferit influenţe multiple şi contradictorii, mai ales cele ale gnosticismului, ale iudaismului şi ale „păgânismului”. Reacţia bisericii n-a fost uniformă. Părinţii bisericii au dus o luptă neîmpăcată împotriva acosmismului şi ezoterismului gnozei; ei au păstrat totuşi elementele gnostice aflate în Evanghelia lui Ioan, în Epistolele Sf. Pavel şi în unele scrieri primitive. Dar, în ciuda persecuţiilor, gnosticismul n-a fost niciodată extirpat în mod radical, şi anumite mituri gnostice, mai mult sau mai puţin camuflate, au reapărut în literatura orală şi scrisă a evului mediu.

Cât despre iudaism, acesta a oferit bisericii o metodă alegorică de interpretare a Scripturii, şi mai ales modelul prin excelenţă a „istoricizării” sărbătorilor şi simbolurilor religiei cosmice. „Iudaizarea” creştinismului primitiv este echivalentă cu „istoricizarea” lui, cu hotărârea primilor teologi de a lega istoria propovăduirii Isus şi a bisericii născânde de istoria sfântă a poporului lui Israel. Iudaismul „istoricizase” însă un anumit număr de sărbători sezoniere şi de simboluri cosmice, legându-le de evenimente importante ale istoriei lui Israel (cf. Sărbătoarea cuştilor, Paştile, Sărbătoarea luminilor, numită şi Hanuca etc.). Părinţii bisericii au urmat aceeaşi cale: au „creştinizat” simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi mediteraneene, legându-le de o „istorie sfântă”. Această „istorie sfântă” depăşea în chip firesc cadrele Vechiului Testament şi îngloba acum Noul Testament, propovăduirile Apostolilor şi, mai târziu, vieţile sfinţilor. Un anumit număr de simboluri cosmice – Apa, Pomul şi Via, plugul şi securea, corabia, carul etc. – fuseseră deja asimilate de iudaism şi au putut fi destul de uşor integrate în doctrina şi în practica bisericii, dobândind un înţeles sacramental sau ecleziologic.

Adevăratele dificultăţi s-au ivit mai târziu, când misionarii creştini au fost, mai ales în Europa centrală şi occidentală, puşi faţă în faţă cu religiile populare vii. Vrând nevrând, ei au sfârşit prin a „creştina” divinităţile şi miturile „păgâne” care nu se lăsau extirpate. Un mare număr de zei sau de eroi ucigători de balauri au devenit nişte Sfinţi Gheorghe; zeii furtunii s-au transformat în Sfântul Ilie; nenumăratele zeiţe ale fertilităţii au fost asimilate cu Fecioara Maria sau cu alte sfinte. S-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit, camuflată sau transformată, în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte împotriva afluxului continuu de elemente „păgâne” (adică, aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi în sud-estul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţisau încă, la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie.

S-a reproşat bisericii catolice şi celei ortodoxe că au acceptat un număr atât de mare de elemente păgâne. Aceste critici erau oare întotdeauna justificate? Pe de o parte, „păgânismul” nu a putut supravieţui decât creştinat, fie chiar numai şi superficial. Această politică de asimilare a unui „păgânism” care nu putea fi nimicit nu constituia o inovaţie; însăşi biserica primitivă acceptase şi asimilase o mare parte a calendarului sacru precreştin. Pe de altă parte, ţăranii, prin însuşi modul lor de a exista în cosmos, nu erau atraşi de un creştinism „istoric” şi moral. Experienţa religioasă specifică a populaţiilor rurale era alimentată de ceea ce s-ar putea numi un „creştinism cosmic”. Ţăranii din Europa înţelegeau creştinismul ca o liturghie cosmică. Misterul cristologic angaja deopotrivă destinele Cosmosului. „Natura întreagă suspina în aşteptarea Învierii”: iată unul dintre motivele centrale atât al liturghiilor pascale, cât şi al folclorului religios al creştinătăţii orientale. Solidaritatea mistică cu ritmurile cosmice, violent atacată de profeţii Vechiului Testament şi de-abia tolerată de biserică, se află în centrul vieţii religioase a populaţiilor rurale, mai ales al celor din Europa de sud-est. Pentru toată această parte a creştinătăţii, „Natura” nu este lumea păcatului, ci opera lui Dumnezeu. După Întrupare, lumea a fost restabilită în gloria ei iniţială; acesta este motivul pentru care atât Cristos cât şi Biserica au fost încărcaţi cu atâtea simboluri cosmice. În folclorul religios al sud-estului european, tainele sanctifică totodată natura.

Pentru ţăranii din Europa orientală, această atitudine nu numai că nu implica o „păgânizare” a creştinismului, ci, dimpotrivă, reprezenta un fel de „creştinare” a religiei strămoşilor. Când se va scrie istoria acestei „teologii populare”, aşa cum poate fi surprinsă mai ales în sărbătorile sezoniere şi în folclorul religios, ne vom da seama că „creştinismul cosmic” nu este o formă nouă de păgânism, nici un sincretism păgâno-creştin. El este o creaţie religioasă originală în care eshatologia şi soteriologia sunt afectate de dimensiuni cosmice; mai mult încă: fără a înceta de a fi Pantocratorul, Cristos coboară
pe pământ şi-i vizitează pe ţărani, aşa cum proceda în mitul populaţiilor arhaice Fiinţa Supremă înainte de a se transforma într-un deus otiosus; acest Cristos nu este „istoric”, de vreme ce conştiinţa populară nu poartă interes cronologiei, nici exactităţii evenimentelor şi autenticităţii personajelor istorice. Să ne ferim a trage concluzia că, pentru populaţiile rurale, Cristos nu este altceva decât o „divinitate” moştenită de la vechile politeisme. Nu există contradicţie între imaginea lui Cristos din Evanghelii şi din biserică şi aceea din folclorul religios: Naşterea lui Isus, învăţătura şi minunile sale, răstignirea pe cruce şi învierea constituie temele esenţiale ale acestui creştinism popular. Pe de altă parte, toate aceste creaţii folclorice sunt impregnate de un spirit creştin, iar nu „pagân”: totul se învârteşte în jurul Mântuirii omului prin Cristos; în jurul credinţei, a speranţei şi a iubirii aproapelui, în jurul unei lumi care este „bună”, pentru că a fost creată de Dumnezeu-Tatăl şi pentru că a fost răscumpărată de Dumnezeu-Fiul; în jurul unei existenţe umane nerepetabile, care nu este lipsită de semnificaţie; omul e liber să aleagă binele sau răul, dar el nu va fi judecat numai după aceată alegere.

[…]

Începem azi să ne dăm seama că ceea ce se numeşte „iniţiere” este consubstanţial condiţiei umane, că orice existenţă se constituie dintr-un şir neîntrerupt de „probe”, de „morţi” şi „învieri”, oricare ar fi dealtminteri termenii de care limbajul modern se foloseşte spre a traduce aceste experienţe (religioase, la origine).

Mircea Eliade, Aspecte ale mitului

Se simte că a venit primăvara. E o atmosferă pe măsură.

E superb, îmi place nespus de mult! Copacii au înmugurit, la fel şi arbuştii… Iarba de un verde crud acoperă pământul umed, iar toporaşii violet înfrumuseţează cromatic şi olfactiv peisajul. N-am mai văzut de ceva timp atât de mulţi toporaşi în faţa blocului, aşa cum sunt anul ăsta. Când eram mică era plin de toporaşi, între timp s-au rărit. Dar acum parcă a reînviat de-a binelea întreaga natură. De parcă toporaşii ar fi stat ascunşi atâţia ani pentru a-şi face reapariţia abia acum.

Nu e cald, nici frig. E numai bine. E răcoare şi simt cum o adiere rece trece prin mine aducând cu ea miresme de muguri şi flori. Îmi amintesc cum mă trezeam anul trecut dis-de-dimineaţă şi coboram colina universităţii din Braşov. Se simţea o mireasmă îmbătătoare de flori în aerul rece şi pur de munte. Iar in zare se vedeau munţii înzăpeziţi. Ce frumuseţe! Cerul albastru era presărat de nouri albi şi pufoşi, la fel este şi acum, iar razele Soarelui cuprindeau întreaga natură. O lumină puternică scălda totul, mângâindu-mă şi pe mine cu a sa asprime dătătoare de viaţă. Aerul acela rece şi pur… Mireasma copacilor înfloriţi şi a ierbii crude… Munţii ce se observau în zare…

Aici se văd dealuri, dar au şi ele farmecul lor. Nu e acelaşi peisaj, e ceva diferit, dar toporaşii aceştia mă bucură mult. Iar aerul rece este destul pentru a-mi întări încă o dată întreaga fiinţă. Parcă lipseşte din peisaj un personaj cu pleata din frânturi de Soare, dar… asta e! Nu se poate şti ce va fi… Oricum, cert e că toate au loc la timpul potrivit şi au atunci farmecul lor. Mi-ar plăcea să cutreierăm împreună munţi, să păşim sub crengile înmugurite ale pădurii, să întâlnim în calea noastră pârâiaşe şi izvoare… Să respirăm din acelaşi aer proaspăt de primăvară. Fi-va oare vreodată posibil aşa ceva? Eminescu nu ştiu dacă a trăit şi altfel decât cu gândul superbele scene descrise în poeziile sale, dar el a fost un mare om! Zeii ne-au dat fiecăruia un scop în această lume, iar dacă n-o fi ăsta, ceva tot va fi… Of, pădurea înmiresmată şi comuniunea cu natura, comuniunea cu zeii… Uitate-au fost, uitate vor mai fi, dar nu pentru prea multă vreme!

În urmă cu vreo doi ani, tot la început de primăvară, fuseseră câteva zile mai calde, încât înmuguriseră copacii şi răsăriseră flori, iar mai apoi a dat îngheţul şi a şi nins. Îmi amintesc că am fost chiar în dimineaţa respectivă în Parcul Copou, pe unde şi-a dus şi Eminescu veacul cândva, şi am fost fermecată de peisaj! Era o linişte de mormânt, iar panseluţe viu colorate în nuanţe de violet erau acoperite de o zăpadă de un alb pur, strălucitor şi rece. Câtă frumuseţe! Îmi părea rău că nu aveam o cameră foto cu care să imortalizez momentul, dar chiar dacă aş fi avut, nu se compară ansamblul senzaţiilor trăite atunci cu o simplă imagine plastică. Pentru câteva clipe parcă eram în contact cu altă lume. Nu mai era nimeni in parc, eram doar eu şi natura din jurul meu. Eram în spatele teiului lui Eminescu, faţă în faţă cu statuia lui mai bine zis, şi priveam fără cuvinte panseluţele acoperite de zăpadă.

Asta îmi aminteşte de Sarmizegetusa în preajma solstiţiului de iarnă, tot în urmă cu vreo doi ani… Era totul acoperit de un strat de zăpadă albă şi pură, nu simţeam nici o adiere de vânt, o tăcere înmărmurea totul. Templele închinate zeilor noştri erau tot acolo unde au fost şi în urmă cu 2000 de ani, chiar dacă din ele nu s-a mai păstrat mare lucru şi au fost profanate în numeroase rânduri. Era un paradis îngheţat la Sarmizegetusa. Nu pot descrie ce-am simţit atunci, în orice caz, zeii noştri şi ai strămoşilor noştri nu au murit şi nu vor muri niciodată. Au fost poate daţi uitării de unii, li s-a înlocuit poate numele de către alţii, dar ei au rămas şi vor mai rămâne. Atâta timp cât există sângele nostru străbun, vor exista şi zeii noştri.

Dacă sângele nostru s-ar fi stins, nu ar fi existat niciodată un Mihai Eminescu, de exemplu. Nu ar mai fi fost nici satul elogiat de Blaga, nu ar mai fi existat nici creaţia folclorică păstrătoare a tradiţiei străbune, elogiu adus naturii, zeilor şi spiritelor neamului. Mi-e dor de codrul prin care s-au perindat atâtea, care a ţinut adăpost atâtor fapte şi atâtor haiduci, de pădurea Dobrina unde s-au pus bazele renaşterii unui neam!

Va veni ea şi vara, când pădurea deasă va ţine loc de adăpost, acum e abia înmugurită şi trezită la o nouă viaţă. Îmi amintesc de visul avut în urmă cu destul de multe nopţi şi care anunţa o renaştere ce se lasă încă aşteptată… Nu-mi amintesc prea bine să fi văzut vreodată în viaţa asta o auroră boreală, dar niciodată nu e prea târziu. Ştiu că va veni clipa, iar asta o pot confirma şi runele ce ascund atâta înţelepciune străveche.

N-am întâlnit nici un blond chiar la Gura Humorului, iar mormintele de pe la 1800 erau de mult uitate… Pietrele funerare erau erodate de ploaie şi vânt, dar şoaptele strămoşilor tot le-am putut auzi, chiar dacă pe moment nu le-am putut descifra. Poate am întâlnit ce căutam şi nu ştiu încă. Timpul va răspunde la toate întrebările.

Lupta trebuie continuată, căci viaţa e o luptă. Cine nu luptă nu are dreptul la nimic din lumea asta. Trebuie răbdare, la care se adaugă comuniune cu natura şi străbunii, comuniune cu zeii sângelui ce ne curge prin vine. Gott/Götter mit uns!

Articolul se găseşte aici –> Despre anticonceptionale sau cum sa ruinezi bazele unei natiuni sanatoase
Lectură plăcută! 😀

Mere bune…

06/03/2008

„Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt în vârful pomului. Majoritatea bărbaţilor nu vor să se întindă după cele mai bune fiindcă se tem să nu cadă şi să se rănească. Preferă în schimb merele căzute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar care sunt mai uşor de luat. Merele din vârful pomului se gândesc că este ceva în neregulă cu ele când de fapt sunt extraordinare. Trebuie numai să aştepte să apară bărbatul potrivit care să fie suficient de curajos să urce până în vârful pomului… „